Editorial Disprețuirea proprietății ca politică de stat
Simbolic, proprietatea din România a început să parcurgă, odată cu Noaptea moșierilor și cu confiscarea proprietăților de către comuniști, un calvar care pare nesfârșit. Comunismul a fost condamnat în parlament, dar în domeniul proprietății lucrurile nu au fost reparate. Știm că PSD și pesediștii sunt nepoții de sânge sau doar spirituali ai comuniștilor, așa că nu e de mirare că, în timp, comportamentul celor care ne conduc de 30 de ani de la Revolutie nu a suferit vreo schimbare esențială față de ideea de proprietate.
Proprietatea și justiția, țintele istorice predilecte ale PSD
În ultimii ani românii și-au dat capacitatea în constituționalitate, drept penal și organizare judiciară, însă subiectul proprietății nu a apărut pe agenda publică. Din umbră, numeroase proiecte lipsite de strălucire sau tinichele au săpat consecvent la temelia ideii de proprietate protejată și garantată de stat, așa cum prevede Constituția. Disprețul proprietății continuă ca politică de stat în România. Consider, de asemenea, că este relevant pentru natura PSD, de partidul succesor al PCR, că a atacat, cu predilecție, proprietatea și justiția, piloni ai statului de drept și ai economiei de piață.
Tratarea proprietății ca un moft se manifestă în două direcții: furtul cu declinațiile sale de toate felurile (fie din proprietatea privată, fie din cea publică/comună) și lipsa oricărui interes real pentru îmbunătățirea și eficientizarea proprietății.
Trei legi care afectează dreptul la proprietate, inițiate de PSD și adoptate de majoritatea din jurul acestui partid, am contestat, doar în ultimele două săptămâni, la Curtea Constituțională a României. Am contribuit, personal, la scrierea acestor contestații, nu doar pentru că sunt deputat jurist al USR, ori pentru că proprietatea a fost domeniul în care am lucrat ca notar. Sunt sufocat de indignare că la 30 de ani de la căderea comunismului totalitar, România este singura țară din fostul bloc sovietic în care problema proprietății este departe de a fi tranșată. Două dintre cele trei legi distribuie preferențial și pe considerente politice proprietăți ale statului, terenuri și imobile, către biserici. Cea de-a treia restricționează exercitarea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole prin interdicții și bariere birocratice. Ultima este deja celebră prin numele inițiatorului, familia latifundiară a liderului PSD Paul Stănescu. Ce au în comun aceste trei legi? Sunt legi cu dedicație, care acaparează bunuri și crează noi proprietari, prin mijloace artificiale.
Poate că aceste trei legi ne oferă un răspuns la problema proprietății, creată de nimeni altul decât de fostul comunist Ion Iliescu. Din cauza lui suntem astăzi aici și purtăm această discuție. Indecizia lui Ion Iliescu de a tranșa problema proprietății nu a fost doar ideologică. Ne amintim declarația lui care a marcat anii 90: proprietatea este un moft. Ci intenția lui de a dispune de proprietățile confiscate după bunul plac și de a crea astfel o clasă de proprietari din rândul elitei post-comuniste.
Puțină istorie.
Naţionalizarea şi colectivizarea au fost în România, prin comparaţie cu celelelalte state comuniste din Europa Central Răsăriteană, procese de masă. Între 1940 şi 1989 au fost confiscate aproape 250 000 de proprietăţi rezidenţiale şi au fost colectivizate 5.601.760 hectare de teren. Dacă România ar fi fost condusă de oricine altcineva decât Ion Iliescu, am fi avut o dezbatere publică asupra căii de urmat pornind de la această particularitate: restituirea integrală în natură, despăgubirea proprietarilor sau un model mixt.
Spre exemplu, soluţia ungară a fost să ofere foștilor proprietari o compensație rezonabilă, dar nu pentru repararea prejudiciului, ci doar ca un remediu parţial pentru măsurile motivate politic ale regimurilor totalitare de tip nazist şi comunist, ţinând cont de capacitatea economică a statului. Ungaria a pus problema astfel: “cum să răspunzi ca stat cererii publice pentru repararea unor nedreptăţi fără a crea noi nedreptăţi”.
Abonându-te la Newsletter primești sinteza celor mai bune informații, articole și interviuri exclusive publicate de digi24.ro
Foştii proprietari au primit vouchere în valoare de cel mult 5 milioane de forinţi pe care le puteau întrebuinţa în anumite condiţii. Deţinătorii le puteau transforma în rente anuale sau în depozite la achiziţia unei locuinţe, puteau participa la licitaţii de proprietăţi sau cumpăra acţiuni. De asemenea un deţinător putea cumpăra o locuinţă cu un astfel de titlu dacă trăia în ea.
Ion Iliescu a refuzat însă să ia o decizie care să tranșeze restituirea proprietăților, iar la finalul anilor 90 a intervenit chiar brutal în justiție pentru a opri restituirea în natură a bunurilor, în condițiile în care foștii proprietari s-au adresat instanțelor.
Mai grav Ion Iliescu a creat prin deciziile luate în 1991 şi 1995 noi categorii de perdanţi, pe lângă foștii proprietari. Jumătate din populaţie trăieşte astăzi din agricultura de subzistenţă şi datorită legii 18 din 1991. Prin legea 18 membrii cooperatori au fost împroprietăriţi, chiar dacă participaseră sau nu cu terenuri la colectivizare, iar unii dintre ei şi-au pierdut loturile în instanţă în favoarea proprietarilor, pe legile 1/2000 şi 247/2005. La fel şi chiriaşii care au cumpărat cu bună credinţă locuinţele în care trăiau, pe legea 112/1995, s-au trezit în stradă după adoptarea legii 10 în 2001, care a permis, printre altele, şi achiziţia de drepturi litigioase. O sursă de corupţie imobiliară, care potrivit procurorilor, a produs prejudicii de sute de milioane de euro. Cu consecințele acestei legi ne luptăm și azi.
Dacă problema proprietății este alambicată, adevăratele intenții s-au văzut în procesul de privatizare prin care proprietatea statului a fost trecută, exclusiv pe criterii clientelare, la noua elită politico-economică post-comunistă, proces care s-a încheiat cu un dezastru.
Până la urmă, legislaţia aplicabilă a fost adoptată, în grabă, la sfârşitul anilor ’90 şi începutul anilor 2000, sub presiunea Uniunii Europene, pentru îndeplinirea criteriului de aderare ce privea economia de piaţă funcţională. Acest proces legislativ din anii ‘90 a făcut ca România să aibă cele mai multe cauze la CEDO, până aproape de blocarea instituției și solicitarea imperativă de a rezolva problema proprietății.
În vremurile noastre.
Un caz emblematic pentru raportarea PSD la proprietate este cazul Belina, o insulă din proprietatea exclusivă a statului dată spre folosință clicii lui Liviu Dragnea. Această insulă reprezintă doar o altă proprietate înstrăinată în favoarea elitei politico-economice post comuniste, prin artificii legale sau birocratice. Din fericire, în cazul Belina s-a mai putut face ceva, în altele nu.
PSD a reușit în ultimii ani să relativizeze proprietatea și eficiența ei economică printr-o serie de legi sau prin sabotarea unor procese deja demarate. Voi enumera o serie de situații care sunt relevante pentru o radiografie a situației proprității, fie ea agricolă sau de alt tip, dar fără să am pretenția unei liste exhaustive:
Abandonarea de către stat a imobilelor de patrimoniu istoric – de exemplu peste 4000 de castele și conace doar din Transilvania - care au fost restituite celor îndreptățiți, dar zac nereabilitate și într-o stare avansată de degradare în urma utilizării lor ca și instituții sanitare de către comuniști.
Lucrările de îmbunătățiri funciare existente au fost distruse, iar lucrările noi sunt sublime, dar lipsesc cu desăvârșire,
Procesul de realizare a cadastrului general este subfinanțat și departe de a se încheia, deși în curând subvențiile agricole se vor putea acorda exclusiv pentru terenurile întabulate.
Împroprietărirea bisericilor cu bunuri din proprietatea publică este un obicei pentru instrumentalizarea electorală și politică a cultelor
Legile cu privire la expropriere au fost modificate de patru ori doar în anul 2019 ajungând să prevadă inclusiv exproprierea pentru parcări sau spații verzi, iar pe rolul Camerei Deputaților există alte inițiative cu prevederi toxice, care vor permite exproprierea inclusiv pentru obiectivele de investiții în parteneriat public-privat ale administrației publice locale.
Blocarea circulației terenurilor si deformarea circuitului civil în favoarea marilor arendasi prin adoptarea Legii 17/2014, lege care își propune ca și obiectiv comasarea terenurilor în beneficiul tinerilor fermieri, în mod cinic.
Pădurile României sunt defrișate fără a se ține cont de forma de proprietate.
Săptămâna aceasta, la 30 de ani de la Revoluție, în Parlamentul României, este o miză importantă legea care prevede modul de stabilire a sumelor ce se vor achita ca despăgubire pentru imobilele preluate abuziv de către comuniști.
Producătorii agricoli locali nu au acces nici la marile lanțuri de desfacere, dar nici la capacități de stocare sau de procesare a produselor lor.
Tot săptămâna aceasta o nouă lege de modificare a Legii 18/1991 dă o nouă posibilitate pentru solicitarea eliberării de Titluri de proprietate pentru terenurile aferente caselor de locuit. În mod ciudat, mai apare și sintagma “și altor construcții”.
În concluzie, cele trei legi adoptate de Parlament, pentru care USR s-a adresat Curții Constituționale a României, sunt doar niște simptome ale unei probleme mult mai grave și mai adânci.
Dintre cele trei, cea mai nocivă, inițiată de baronii Stănescu din Olt, urmărește să acapareze terenuri agricole aflate deja în proprietate privată, cu alte cuvinte să persevereze în ceea ce a început Ion Iliescu prin legea 18, acapararea loturilor fărâmițate și crearea de mari proprietăți de partid.
Sub pretextul încurajării comasării și tinerilor fermieri și descurajării achiziționării de terenuri de către străini, legea, în forma propusă, favorizează, prin interdicții și superbirocratizare, latifundiarii cu conexiuni PSD. De ce PSD, în primul rând? Pentru că ei au controlat o bună parte din timp toț procesul și sunt îmbogățiții tranziției fără sfârșit din România.
Indiferent de numele legii sau inițiativei, există o constantă în activitatea de legiferare și anume obiectivul urmărit: păstrarea proprietății într-o zonă gri, care profită maxim politicienilor și clientelei politice pentru re-privatizare, pentru crearea unei noi clase de proprietari.
Privind în urmă, din toată această istorie a proprietății putem presupune că agenda ascunsă a lui Ion Iliescu, pe care, cu premeditare sau nu, a adoptat-o și PSD, a fost transformarea rețelei comuniste în proprietarul capitalist al României. O nouă legitimitate, democratică, pentru foștii lui tovarăși și urmașii lor din politică și economie.
De fapt, tranziția se va încheia în România doar atunci când problema proprietății va fi lămurită. USR nu s-a dat în lături atunci când a venit vorba de subiecte grele pentru România. Este momentul să lansăm o nouă dezbatere în spațiul public – cea privitoare la proprietate.
