Editorial Despre a face bine indiferent de consecințe
Uneori merită să-ți asumi riscul să pierzi din cauză că ai făcut ce trebuia, nu ce se aștepta de la tine. Dar trebuie să cântărești care e riscul real, că faci o alegere: ajungi detestat de grupul din care faci parte, conjunctural, sau de oamenii pe care i-ai privit în ochi?
Atâta vreme cât clasa politică își mai pune această întrebare, are o șansă de a se face bine și, mai departe, de ce nu, de a face istorie. Din nefericire, ca majoritate (căci așa e democrația, numerică), homo politicus a cam pierdut obișnuința de a privi mai departe de vârful bocancilor.
Dacă ar face-o mai des, ar descoperi și ce nu arată oglinda (dar ce chip frumos răsare!) - și anume alți oameni, alte universuri. Un aparat de măsurare a gândurilor celorlalți oameni, sau mai precis a intensității lor, ar prăji, probabil, chipul frumos al acelui politician și ar transforma autoevaluarea trăsăturilor sale într-un coșmar estetic.
Dar acea oglindă trebuie pusă în fața oricărui om. Dacă se poate, de către alți oameni, pentru ca experimentul să nu fie o confirmare pe post în urma unui examen cu un singur candidat, ci un concurs. Să vedem, poți pierde competiția cu tine?
De ce ajung politicienii să aleagă între oameni și partid? De ce nu există identitate între aceste două paradigme?
Cum poate fi spart un cerc vicios? Vi-l explic: pentru a schimba o țară ai nevoie de majoritate, majoritatea se face pe calea votului, iar electoratul este divers. Adică are niveluri de educație diferite. Chiar dacă ar avea același nivel de instrucție, experiențele definesc oamenii, traumele, primii 7 ani din viață, mediul.
Un tânăr inteligent trăit în sărăcie va fi mai sensibil la presiunea de a scăpa de stigmat, dacă ajunge într-un cerc de snobi; unul bogat nu va putea, probabil, să evalueze aspirațiile celor care se chinuie ca toți dracii nu să pună deoparte, ci să-și întrețină familia. Firește, eu vorbesc despre atitudinile majoritare, adică despre statistică.
Deci trebuie să ții cont, atunci când adresezi mesajul, de publicul pe care îl ai în față. Și aici aud deja câteva înjurături: ce zici, Bogdane, vrei cumva să justifici niște minciuni, sau să pregătești terenul pentru altele, sau admiți că ai mințit cu bună știință?
Nope! Explicam doar cum se mai face politică în România și care e problema mea. Îmi asum, deci, riscul ca unii să mă considere dus cu pluta, iar ceilalți să rămână neîncrezători.
E treaba lor. Am ales adevărul.
Există o ieșire din cercul vicios sau dilemă – cu sublinierea că dilema are loc doar când te îndoiești, nu când ești convins de justețea faptelor tale. Dar mă refer la dilema generală a politicienilor – ar fi bine să se mai îndoiască de ceva.
Eu nu traversez această dilemă.
Pur și simplu știu că trădarea electoratului e nu o catastrofă politică, ci una emoțională. O umilință. O bătaie de joc. Și nimeni nu are dreptul de a teroriza niște oameni care au avut încredere în tine. Nimic nu te califică la asta, nici măcar funcția. Iar funcția ți-o dau oamenii. Cine uită asta e un nenorocit. Da, o spun cu toți dinții.
Există, așadar, o ieșire din ecuația fără soluții a atitudinii față de români: să ne punem ceva pe ochi, să nu ne mai putem admira în oglinda deformată, și să facem ceea ce trebuie, nu ceea ce ne-ar aduce voturi imediat. Pasul 2 ar fi că am constata că între cele două categorii există identitate. Cum să afli ce trebuie? Este simplu: stai de vorbă cu oamenii. Lor degeaba le explici avioane, degeaba le dai ținte false. Românii știu cel mai bine ce-i doare, ce-i enervează, ce-i face nefericiți. În clipa când între nevoile lor și proiectele tale de politician va exista semnul egalului, dilema trădării cumplite va dispărea.
Un preot mi-ar spune, probabil, că a face bine nu are cum să aibă consecințe negative. I-aș da dreptate. Dar din păcate, nu facem politică într-o peșteră în care ne-am autoizolat, să trăim cu mușețel, post și rugăciuni. Iar adaptarea la mediu, având în minte un proiect generos, chiar dacă înseamnă să calci pe pietre ascuțite, care îți însângerează tălpile, este doar o etapă. Cu o condiție: să nu uiți care e diferența dintre bărbați de stat și acrobați de eliminat.
- Etichete:
- opinii
- rares bogdan
- editorial
- agora digi