Democrația liberală este sub asalt. Drepturile fundamentale și libertățile civile sunt interogate agresiv de inchizitori înfășurați în tricolor al căror rechizitoriu mustește de ură; de portavocile unei istorii malformate și abuzate, de șamanii unor ideologii radicale.
Un partid politic – AUR- a reușit să radicalizeze o parte a societății, să demonstreze că trăim în era post-adevăr; că manipularea și minciuna pot fi consacrate ca adevăruri absolute. Că în țara cu cea mai mare mortalitate din lume în luna octombrie e legitim, e chiar o datorie, să denunți măsurile de prevenție și să incriminezi, în Codul Penal dacă se poate, vaccinarea.
Toate societățile umane sunt brăzdate de falii: ideologice, cultural-identitare, economice. Chiar și societățile democratice; poate chiar mai mult decât structurile monocrome, autocratice, “de stepă”, în care libertatea de exprimare și media este controlată de un stat intruziv.
Dar, în democrațiile funcționale, echilibrul social este atins; gradientele sunt stabile și naturale; exercițiul electoral neîngrădit reglează tensiunile. Relația dintre individ și comunitate este firească. Instituțiile sunt credibile și eficiente.
Uneori însă, tectonica socială excede capacitatea mecanică, pasivă a unei societăți de a-și prezerva geografia.
Actuala pandemie a scos la iveală toate vulnerabilitățile societății umane.
Am înțeles cu toții cât de fragil ne este sistemul de sănătate; cum infrastructura sanitară neglijată atâția ani se cuantifică în moarte și cum funcționarea la limită poate însemna dezastru. Am realizat riscurile externalizării producției esențialelor medicale, a importanței independenței medicale a unei țări sau măcar a Uniunii Europene. Ne-am dat seama de rigiditatea sistemului de educație, de cât de vâscoase sunt lanțurile de decizie, de riscurile majore ale dezinformării chiar și în societățile deschise. Am simțit sensibilitatea constructului economic.
Dar, mai presus de toate, cred că pandemia a scos la iveală, prin vulcanii noroioși ai societății, discursul gutural al populismului primitiv, condimentat abundent cu invectivă și manipulare și agresivitate; menit să decanteze ură. Iată că Umberto Eco avea dreptate: intoleranța are rădăcini biologice și este ubicuă; fierbe ca o magmă sub pojghița de civilizație și consens axiologic fragil. Rasismul, antisemitismul, etnocrația sunt supape facile deschise de propovăduitorii raiului etnic. Anxietatea socială este instrumentalizată politic de cămășile înverzite de umoarea neo-legionară.
Populismul pernicios, discursul iliberal, sectarismul politic sunt “pete de ulei” lăsate în urmă de aceste mașinării infernale scoase din garajele istoriei și purtate în paradă pe străzile democrației.
Indignarea – ca gest de igienă individuală – este sănătoasă; revolta în fața insalubrității, reacția de respingere a abuzului, reflexul firesc în fața nedreptății sunt elemente ale biologiei homo socialis; validarea extremismului și legitimarea intoleranței însă, nu.
Multă vreme discursul patriotard-izolaționist a fost cultivat controlat în extravilanul partidelor de sistem. Substanța clasistă sau stereotipurile etnice au asezonat mai tot timpul mesajele electorale. Acum însă s-au condensat într-un partid politic; sunt asumate instituțional.
Astăzi, în fața Parlamentului României, un om înfășurat în tricolor ridica deasupra capului, ca pe o icoană, portretul unui criminal de război - mareșalul Ion Antonescu.
