De ce s-a îndepărtat America Latină de Stânga?
SANTIAGO - Cel mai important aspect al alegerilor din Chile din noiembrie a fost votul anti-sistem. O coaliție nouă a stângii populiste, după modelul Podemos din Spania, a primit o cincime din voturi. Multe personalități, inclusiv președintele senatului, și-au pierdut locurile din Congres. Analiștii au sărit imediat să anunțe un viraj brusc către stânga.
Și totuși, în turul doi al alegerilor de pe 17 decembrie, chilienii l-au trimis pe Sebastián Piñera, un miliardar care a mai fost președinte, figură reprezentativă a conservatorismului local, înapoi în La Moneda (palatul prezidențial). Cum a fost posibil? Și ce ne arată acest paradox despre situația politică din Chile și din regiune? În presa internațională, narațiunea standard sună cam așa:
Din cauza faptului că America Latină are cea mai inegală distribuție a veniturilor din lume, tendința este de a alege reformatori de stânga. Când reformatorii se țin de cuvânt și furnizează beneficii sociale generoase, votanții sunt încântați și se grăbesc să voteze aceeași persoană sau partid. Dacă lumea ar funcționa într-un mod atât de simplu, Michelle Bachelet, președintele socialist al Chile - care a crescut taxele pentru bogați, a mărit transferurile către săraci, a instituit educația gratuită în universități și a propus Congresului o lege care să crească pensiile - ar fi trebuit să poată să-și aleagă succesorul în funcție. Însă nu a putut.
Astăzi, doar doi din cinci chilieni aprobă modul în care aceasta a realizat reformele. Coaliția sa de stânga s-a destrămat, partidele socialiste și social-democrate tradiționale au pierdut locuri în Congres iar coșmarul său a devenit realitate: ea va trebui din nou (s-a întâmplat deja în 2010) să transfere însemnele puterii prezidențiale către dușmanul său politic, conservatorul Piñera.
Chile nu este singura țară în această situație. Votanții din Argentina și Peru au preferat recent doi afaceriști de succes (Mauricio Macri, respectiv Pedro Pablo Kuczynski) în locul alternativelor populiste, de dreapta sau de stânga. În Brazilia, Dilma Rousseff a fost pusă sub acuzare și suspendată din funcție, fără a fi învinsă de votul la urne ci de prăbușirea popularității Partidului Muncitorilor (PT). Administrația pro-business care a urmat se potrivește cu ceea ce pare a fi un adevărat trend regional.
De ce se îndepărtează votanții din America Latină de stânga populistă sau semi-populistă? Explicația standard este corupția. Într-adevăr, în Argentina sau Brazilia nu se pot înțelege schimbările politice recente fără a face referire la comportamentul bizar al susținătorilor lui Peron și ai PT. Cel mai bun cadou pentru administrația Macri a fost filmarea cu un fost ministru peronist care încerca să ascundă câteva milioane de dolari și de euro într-o mânăstire locală.
Dar această explicație simplă nu e potrivită pentru Chile. Într-adevăr, fiul și nora lui Bachelet au fost implicați în afaceri imobiliare suspecte. Dar nici Piñera nu este un sfânt. În 2007, de exemplu, autoritatea de supraveghere a pieței de capital din Chile l-a amendat pentru utilizarea abuzivă a informațiilor privilegiate. În multe țări, incidentul ar fi dus la încheierea carierei sale politice. Iar Piñera a mai avut și alte întâlniri cu justiția.
Totuși, cum de l-au votat chilienii? Unul dintre motive este că stânga lui Bachelet a diagnosticat greșit situația din Chile. Când studenții au ocupat străzile în 2011 și au fost urmați și de alte grupuri, intelectualii de stânga au interpretat asta ca pe o respingere a ceea ce ei numesc “modelul”: o economie de piață deschisă către lume, cu un rol important al sectorului privat în furnizarea de servicii publice precum sănătatea, educația și pensiile.
Administrația Bachelet a început să reducă finanțarea prin vouchere a școlilor private, a stopat educația orientată spre profit, a refuzat să construiască noi spitale prin intermediul parteneriatelor public-privat și nu a permis firmelor private să administreze fonduri de pensii suplimentare. Unele dintre măsuri au fost populare dar foarte multe au avut efecte nedorite. Familiile din clasa de mijloc care se luptau să-și trimită copiii la școli private (aproape 60% dintre copii merg la astfel de instituții) au respins ceea ce considerau a fi o intruziune nejustificată a statului. Pacienții de pe lungile liste de așteptare deplângeau spitalele rămase neconstruite.
Sigur că cetățenii erau supărați pe coluziunile, prețurile umflate artificial și abuzurile companiilor private. Dar ei ieșiseră în stradă să îmbunătățească sistemul, nu să-l distrugă și să-l înlocuiască cu altceva. Voiau ajustări și evoluție, nu revoluție. La aceste probleme s-a adăugat și o economie care a încetinit drastic, parțial și din cauza unor reforme greșit concepute în domeniul taxelor și a pieței muncii (prețurile scăzute ale materiilor prime din 2014-2016 au jucat și ele un rol). Pentru societățile cu clasă de mijloc din America Latină, locurile de muncă de calitate și bine plătite sunt importante. Iar stânga din regiune, precum Partidul Laburist din Marea Britanie în anii 1980, pare că nu știe să le genereze.
Piñera a candidat cu promisiunea unei creșteri economice mai rapide. Multe afaceri au fost în stand-by până la alegeri așa că investițiile vor crește ușor în 2018. Însă creșterea productivității în Chile a fost neglijabilă de aproape două decenii, la fel și diversificarea exporturilor. Nu este clar ce își propune Piñera să facă în aceste domenii.
Într-o țară mult mai educată decât era cu o generație în urmă, votanții au început să aștepte un minimum de competență din partea conducătorilor lor. Piñera este un orator mediocru (discursul victoriei în alegeri a fost atât de incoerent încât chiar soția și fiul său au putut fi văzuți discutând în timp ce acesta vorbea), însă studiile de economie făcute la Harvard se văd în abilitatea sa de a lucra cu cifrele. Prin contrast, Alejandro Guillier, oponentul său din turul doi, a arătat o slabă înțelegere chiar și a unor subiecte politice simple.
Piñera a fost alegerea a doar 36% dintre votanții din primul tur. Însă în turul final, votanții au văzut în el răul cel mai mic și asta i-a permis să câștige cu o marjă confortabilă de nouă procente. El nu va avea majoritatea în Congres iar studenții și muncitorii se vor întoarce probabil în stradă curând după instalarea sa din martie. El speră să rămână popular, la fel ca Macri. Însă s-ar putea să ajungă ca Michel Temer (care a înlocuit-o pe Rousseff) sau ca Kuczynski, ambii rămași fără suport popular după doar câteva luni în funcție. Vom vedea curând ce se va întâmpla.
