Cota unică este unul dintre puținele avantaje comparative pe care le are sistemul fiscal român față de alte sisteme. Ar fi o greșeală să renunțăm la ea. Avem un impozit pe venit ușor de implementat. Mult mai ușor decât în multe alte țări. În codul fiscal vedem o presiune din partea sistemului de supra-birocratizare și schimbări perpetue, mai ales de la funcționari și politicieni care nu suferă consecințele birocrației.
Însă datorită cotei unice, lucrurile au fost relativ simple măcar pentru impozitul pe venit. Stăm mai bine decât multe țări unde fiscalitatea a ajuns un labirint atât de mare încât e nevoie de ajutor specializat pentru a înțelege cât impozit avem de plată.
Cota unică a permis reducerea birocrației, creșterea nivelului de trai și chiar creșterea încasărilor statului din impozitul pe venit. În momentul în care a fost introdusă, a reprezentat și o reducere a impozitării muncii, ceea ce a încurajat munca și a creat prosperitate prin a lăsa mai mulți bani oamenilor care muncesc.
Unii politicieni doresc un impozit progresiv, ca să le vină mai mulți bani la buget. E greșit. Dar înainte să vedem de ce e greșit, hai să vedem și cum au evoluat încasările din acest impozit după ce s-a introdus cota unică.
În 2004, ultimul an cu cotă progresivă, încasările din impozitul pe venit au fost de 7 miliarde de lei (2.9% din PIB). În 2005, primul an cu cotă unică, încasările au scăzut la 6.7 miliarde (2.4% din PIB). Dar de anul imediat următor, sumele încasate au început să crească. S-au dublat în doar doi ani, la 13.8 miliarde (3.2% din PIB), apoi au crescut cu încă jumătate la 18.4 miliarde (3.4% din PIB). Sumele încasate au tot crescut și statul a ajuns să obțină mai mulți bani cu o cotă de impozitare mai mică și mai simplă. Totodată, costurile de administrare și plată au fost mai mici și pentru contribuabili, și pentru stat.
Cum se face că statul colectează mai mult cu o cotă mai mică? Acest punct este cel mai greu de înțeles de către mulți politicieni.
Dar lucrurile sunt simple. O cotă mai mică și mai simplă de plătit ne încurajează să muncim mai mult și să producem mai mult. Chiar dacă statul ne ia apoi mai puțin din munca noastră, tot ajunge să ne ia mai mult decât ne-ar fi luat dacă ne-ar fi descurajat munca. Practic statul ia mai mult cu o cotă mică din ceva mare, decât cu o cotă mare din ceva mic. Imaginați-vă dacă, prin absurd, am avea o impozitare de 100%. Nu ar mai avea nimeni interes să producă nimic la alb. Iar statul n-ar mai colecta nimic.
Tot raționamentul acesta economic este sintetizat într-un vechi proverb negustoresc român: „scumpul mai mult păgubește”. Fix așa funcționează și impozitarea. Cu cât e mai mare și mai greoaie, cu atât mai mult păgubește.
Motivul pentru care unii politicieni vor revenirea la birocrația impozitării progresive este pentru că vor să crească taxele. Tot ei au crescut enorm cheltuielile statului și ne-au dus în deficite mari. Nu mai intru în detalii pe ce s-au dus banii (corupție, sinecuri, pensii speciale, privilegii, etc.). Vă zic doar atât, am ieșit de la guvernare din cauza programului de sifonat bani publici în firme de partid numit PNDL 3.
E o tactică veche a politicienilor. Mai întâi cresc cheltuielile. După care, evident, crește deficitul. Toată lumea e de acord că trebuie scăzut deficitul, dar nu vor să renunțe la cheltuielile cu care s-au obișnuit. Și atunci vin și ne spun că „trebuie să crească taxele”. E fals. Nu trebuie să crească nicio taxă. Trebuie să reducă cheltuielile. Ce a cauzat deficitul în România? În niciun caz cota unică sau vreo scădere de impozite. Deficitul statului nostru a crescut din cauza exploziei cheltuielilor statului. Acolo e sursa problemei. Dacă acum 5 ani, în 2016, cheltuielile statului erau 31.9% din PIB, în 2020 au ajuns la 40.8%. Diferența e pe datorie.
Un alt argument invocat pentru cota progresivă este „echitatea”. Echitatea este tocmai să avem un sistem simplu, clar și care se aplică la fel la toată lumea. Adică fix ceea ce este cota unică. Dacă chiar ar vrea echitate, politicienii ar cere mai degrabă desființarea privilegiilor și sporurilor netransparente ale bugetarilor. Desființarea regimului particular de pensii pentru cei apropiați de centri de putere ai statului, adică desființarea pensiilor speciale. Nu doar că nu le-au desființat, dar au adăugat o categorie nouă de pensionari speciali: primarii. Dacă în campanie ziceau că sunt contra tuturor pensiilor speciale, la vot alianța PSD-PNL le-a susținut. Ba chiar și în mod deschis („primarii au privațiuni, merită pensii speciale”).
România are totuși nevoie de o reformă fiscală. Una cu adevărat echitabilă. Cât timp se va mai face clasa politică că nu vede că avem cea mai mare povară fiscală pe munca pe salarii mici din Europa?
Din cauza acelei poveri fiscale avem cel mai mare exod al forței de muncă, cea mai mare sărăcie în muncă și un grad enorm de muncă la negru sau la gri a românilor care încearcă să-și ferească munca cât pot de o impozitare absurdă și punitivă.
Dacă chiar vrem o politică echitabilă și care să încurajeze munca și producția în România, trebuie să reducem impozitarea muncii pe salarii mici. Iar asta se obține prin a nu aplica nicio taxă sau impozit unei părți din salariu echivalente unui salariu minim, Zero Taxe pe Salariul Minim. O soluție aplicată cu succes, pe alte sume, în multe țări europene.
Aici e diferența între o politică liberală și una socialistă. Socialismul crede că va spori bunăstarea prin a-i sărăci pe bogați. Liberalismul vrea să sporească bunăstarea prin a-i îmbogăți pe săraci. De aceea capitalismul a ridicat mase întregi din sărăcie peste tot pe glob. Pe când socialismul a dus numai la sărăcie și faliment.
