Dan Dungaciu: Autocefalia Bisericii Ucrainene, lovitură de tip... rusesc. Poate afecta imperalismul Rusiei

Data actualizării: 24.10.2018 10:34 Data publicării: 24.10.2018 10:23

"Acum avem o schismă" şi "tocmai că mizele strategice fiind așa de mari, nu văd cum s-ar putea evita autocefalia", consideră profesorul Dan Dungaciu, directorul Institutului de Știinţe Politice și Relaţii Internaţionale al Academiei Române. Într-un interviu acordat Digi24.ro, pornind de la ecourile create de desprinderea de Patriarhia de la Moscova a Bisericii Ortodoxe Ucrainene, prof. Dungaciu consideră că ruşii plătesc acum greşeala din 2016, când au boicotat Sinodul din Creta, iar autocefalia aflată acum în miezul disputei este replica strategică a Kuevului la anexarea Crimeei.

Dacă Biserica Ortodoxă Ucraineană va dobândi autocefalia, acest lucru va reverbera în Balcani, consideră prof. Dan Dungaciu, potrivit căruia "e o chestiune de timp ca Macedonia sau Muntenegru să dorească autocefalie". Printre altele, Dan Dungaciu lansează şi o întrebare retorică, de data acesta legat de modul în care România s-ar fi putut raporta la actualele evoluţii dacă Bucureştiul ar fi construit mai mult peste Prut. "Cum ar fi fost să ne prindă pe noi autocefalia bisericii din Ucraina cu o Mitropolie a Basarabiei puternică, vibrantă și, eventual, gata de acțiune? Cum ar fi fost să fie și România jucător în regiune? Dacă aveam o Biserică românească, latină și euro-atlantică puternică în R. Moldova, atunci cu siguranță apărea și Bucureștiul pe radarul celor care au scrutat zona și au lansat sau susținut proiectul de autocefalie", subliniază prof. Dungaciu.

Digi24.ro: Biserica Ortodoxă Rusă a rupt relaţiile cu Patriarhia de la Constantinopol după gestul acesteia din urmă de a recunoaşte independenţa Bisericii Ortodoxe ucrainene. Este o schismă cu implicaţii religioase, dar nu este ea, mai presus de toate, o schismă cu valenţe geostrategice, având în vedere şi prezentul context regional (războiul din Ucraina, relaţia Biserică-stat-servicii secrete din Rusia) şi pe cel de acum trei decenii, când URSS s-a destrămat, iar fostul mitropolit Filaret a decis separarea jurisdicţională de Patriarhia Moscovei?

Dan Dungaciu: Rareori schismele sunt chestiuni pure, strict ecleziale sau teologice... Așa și actuala schismă. Pentru că este, așa cum ați spus, o schismă, și se petrece sub ochii noștri, e fără precedent. Ce s-a petrecut în Estonia în 1996, adică preluarea sub jurisdicție canonică a Bisericii Ortodoxe Estoniene de către Patriarhia de la Constantinopol, nu a atins asemenea cote. La acea vreme patriarhul Moscovei a scos temporar numele Patriarhului Ecumenic din diptice, dar s-au reglat lucrurile ulterior. Nu s-a ajuns la schismă. Acum avem o schismă. Nu avem de-a face deocamdată cu autocefalia Bisericii Ortodoxe Ucrainene, tomos-ul mult așteptat la Kiev, și nu numai, nu s-a dat.... Dar se va da, cred eu, tocmai pentru că – și aici vă anticipez răspunsul la întrebare – avem de-a face cu o schismă cu valențe geostrategice. Tocmai că mizele strategice fiind așa de mari, nu văd cum s-ar putea evita autocefalia. Deși, dacă e să ne uităm în urmă, sunt nenumărate situații în care biserici din fosta URSS au primit recunoaștere din partea Patriarhiei de la Constantinopol, într-o primă fază, în perioada interbelică, cu promisiunea autocefaliei, care însă nu a venit niciodată. Au rămas biserici autonome, dar nu autocefale... Cazul Estoniei care a primit autonomia în 1923 este doar unul dintre ele, iar astăzi mitropolitul din Estonia este... grec, numit de Patriarhia Ecumenică. Deci s-a acordat autonomie, nu autocefalie.

În acest moment suntem în situația că o parte din Biserica Ortodoxă din Ucraina a solicitat autocefalia, pe care de fapt o solicitase încă din 1992, doi episcopi și susținătorii lor au primit recunoașterea Constantinopolului, așteptăm organizarea internă a Bisericii Ortodoxe Ucrainene, adică fuziunea așa numitei patriarhii kieviene (Episcopul Filaret) cu Biserica Autocefală din Ucraina (Episcopul Macarie). Conform episcopului Filaret, Patriarhia Moscovei controlează circa 20-24% din populație, are înregistrate 12 000 de parohii, Patriarhia kieviană circa 5000, Biserica Autocefală 500-600 de parohii, cam 2% din populație. Greco-catolicii ar fi circa 6-7% etc. Episcopul Filaret spune că Patriarhia kieviană crește vertiginos ca urmare a războiului, dar și ca urmare a semnalului de la Constantinopol...

Oricum, trebuie să fim realiști. E vorba despre o împărțire a Ucrainei pe jurisdicții religioase, adică politice și strategice. Ce va ieși de aici nu știm încă. E mult prea devreme să ne pronunțăm. Da, BORu a primit o lovitură, inclusiv statul rus. Dar nu e clar ce va fi pe termen mediu și lung.

Dacă am dori să înțelegem ar trebui că înțelegem trei dimensiuni majore. Una este teologică, alta este politică și ultima, dar în niciun caz cea din urmă, este strategică.

Teologic este cel mai problematic, ca orice dispută teologică de acest fel. Cine are dreptate? Și de ce acum s-a luat decizia recunoașterii celor doi episcopi ucraineni - catherisiți de ruși - și ai susținătorilor lor? Rusia a răspuns cu o argumentare teologică amplă, doctă, de vreo cinci pagini. Sigur că lucrurile nu stau așa cum spun ei, există nuanțe, griuri. Nu e tocmai cum spune Moscova, dar senzația de heirupism apropo de gestul Constantinopolului nu o poți reprima... Chiar dacă speţa ucraineană în sine este evidentă, de fiecare dacă când începi să pui prea mult accentul pe cazuri particulare se șubrezește principiul. Mie îmi amintește de discuțiile din jurul recunoașterii Kosovo... Mă tem să nu pățim la fel.

Cazul în sine era scandalos, ce se petrecea cu albanezii acolo, dar recunoașterea Kosova s-a făcut rapid, intempestiv, prea grăbit, dând muniție rușilor să reacționeze la fel... Abhazia și Osetia au fost răspunsul lor explicit. Astăzi există de pildă probleme să argumentezi în relația cu Catalonia, de ce Catalonia nu e Kosovo, în termeni de principii?... S-a deschis o cutie a Pandorei și acum fiecare folosește argumentația cum vrea. Dacă argumentăm că avem de-a face cu cazuri speciale de fiecare, și fiecare are particularități, care mai e principiul? Înseamnă că nu mai putem opera cu principii. Și așa mai departe...

Deci nu argumentația teologică este punctul forte al acestui demers. E un pic și caraghios să vezi acum un joc în care cele trei biserici argumentează ba că Rusia e mama bisericii din Ucraina, ba că biserica ucraineană e mama bisericii ruse... Sigur, ucrainenii, ca popor aparte, merită autocefalia, doar că maniera prin care se livrează pare în acest moment riscantă ca precedent.

Aici trebuie să facem o precizare importantă. Autocefalia a fost și este o chestiune controversată. Chiar și la Sinodul de la Creta din 2016 s-a discutat despre acordarea autocefaliei, în noile condiții, noile circumstanțe etc. În vara lui 2016, cu câteva luni înainte de Sinod, Biserica Rusă și alte biserici din trena ei au spus că nu merg. Mecanismul de acordare a autocefaliei la Creta era de tip consensual, așa se sugera. Practic, trebuia acordul tuturor, și după consens era recunoscut. Deci orice biserică avea drept de veto, practic. Dacă rușii participau, se agrea poate principiul consensului și astăzi era mult mai greu să se acorde autocefalie Ucrainei. Dar rușii nu au mers și nu s-a decis nimic. Ce a câștigat prin neparticipare, adică un fel de umilire a Constantinopolului, pierde acum....

Politic, suntem într-o logică sud-est europeană. Aici, în spațiul ortodox, obținerea statalității merge mână în mână cu autocefalia. Cea din urmă este un fel de împlinire a dobândirii statutului național... Se pare că a venit și în Ucraina ca, vorba canonului apostolic 34 care fundamentează autonomia și autocefalia, „episcopii fiecărui neam să cunoască pe cel dintâi dintre dânșii și să-l socotească căpetenie”. Suntem deci într-un ciclu istoric, poate întârziat, amânat, dar nu e nimic extraordinar.

Un stat ortodox, un „neam” distinct („ucrainenii” nu sunt ruși, au limba lor, o istorie cu particularități, chiar dacă au fost multă vreme în aceeași geografie politică și spirituală cu rușii) își confirmă, chiar consfințește statalitatea. Nu a fost prima dată când s-a încercat asta, dar acum se pare că se va reuși.

Ultimul nivel este cel mai important. E cel strategic.

E cel care oferă grila de lectură și explicația. Aici se explică toate, cred eu. Autocefalia Bisericii Ortodoxe Ucrainene este replica strategică la anexarea Crimeei și la ocuparea regiunilor semnificative și Donbas de către ruși. E o contra-lovitură, dureroasă, cu efecte strategice mari și pe termen lung. Rușii primesc o lovitură și de imagine și de prestigiu. În sine, e o lovitură de tip... rusesc! Rușii erau ei cei obișnuiți să îi pună pe alții în dificultate, vezi Crimeea, Siria etc. Dar acum sunt ei în evidentă dificultate.

Nu le place când sunt tratați la fel... Moscova e clar în defensivă, a fost ceva neașteptat, rapid, surprinzător. Rușii spun că americanii au făcut-o, cine știe, dar e clar că sunt reactivi și deocamdată nu știu ce să facă. Presa scrie despre Filaret că a fost agent KGB, el fiind la un moment dat, după patriarhul Pimen, șeful interimar al Bisericii Ruse. A căzut la alegeri, a fost preferat Alexei, care a devenit patriarh după căderea URSS. Filaret spune că l-au refuzat că era ucrainean, dar Alexei era... estonian! În fine, nu se știe ce a fost acolo, cert e că în 1992 Filaret a cerut autocefalie pentru Biserica ucraineană și a fost excomunicat. Abia acum, după Crimeea, reabilitat, adică recunoscut de Patriarhia de la Constantinopol.

Strategic vorbind, povestea e veche, cea a decuplării Ucrainei de Rusia. Așa trebuie să citim strategic. Ideea mult discutată a lui Zbigniew Brzezinski din „Marea tablă de șah” după care Rusia nu mai poate fi un Imperiu spre Vest fără Ucraina a fost de fapt știută și practicată de multă vreme. Iar biserica a fost utilizată pentru că ea făcea, spiritual, legătura ucrainenilor cu Moscova. Încă după lovitura de stat bolșevică și instaurarea comunismului, pe vremea URSS, s-a înființat o biserică ortodoxă autocefală în Ucraina, dar nu a avut sorții de izbândă, comuniștii, evident, nu au tolerat-o.

Însă, în scurta ei perioadă de independență interbelică, Ucraina a reactivat acea biserică, cu ajutorul nemților, care au înțeles și ei că e vital, din punct de vedere strategic, să decuplezi Ucraina de Rusia. Și au încurajat și ei autocefalia, ceea ce nemții numesc „biserica fascistă”. Mulți dintre cei care au făcut parte din aceea biserică autocefală și urmașii lor sunt acum în diaspora ucraineană din SUA și au ținut vie flacăra autocefaliei și implicit a anti-rusismului. Nemții au plecat, a revenit URSS-ul la control. Pentru ei Ucraina era Rusia, nici nu se discuta vreo autocefalie, de aceea i-au dat mai târziu și Crimeea, să le arate cât de ruși sunt ucrainenii și câtă încredere are Moscova în ei. Căderea comunismului a reluat ideea de autocefalie, dar dorința de rupere de Moscova nu era așa de puternică. Cum nu a fost nici în R. Moldova, care tot la ruși a rămas spiritual vorbind... După primul maidan din 2004-2005 și așa numita revoluție oranj, când președintele pro-european și pro-american Iuscenko câștigă alegerile, se reia, firesc, ciclul ruperii de Rusia și apare din nou proiectul autocefaliei. Viktor Iuscenko s-a dus chiar la Patriarhul Ecumenic, nu odată, chiar dacă nu oficial, ca să discute chestiunea recunoașterii și a autocefaliei, dar acesta nu a oferit mai mult decât promisiuni. Nu s-a petrecut nimic. A trebuit să vină șocul anexării Crimeei și controlul Donbasului de ruși în 2014 ca lucrurile să se miște decisiv. Crimeea a fost imboldul strategic.

Digi24.ro: Cum va afecta relația Moscova – Constantinopol?

Dan Dungaciu: Patriarhia de la Constantinopol egalează în acest moment. Căci eventuala autocefalie pentru Ucraina – repet, termenul este complicat teologic, nu e clar ce fel de autocefalie va primi Ucraina, dar nici nu mai contează, el este utilizat astăzi politic și geopolitic – este o lovitură pe care o primește BORu în demersurile sale începute din 2016 de a deveni liderul lumii ortodoxe.

Ortodoxia are, constitutiv, această problemă de tip Kissinger – când sun Ortodoxia la cine sun?! Cine e telefonul lumii Ortodoxe, dacă vreau să sun Ortodoxia ce număr formez, ce prefix? La catolici e simplu, sun la Papă, dar la ortodocși?

Începând cu 2016, Patriarhul Kiril al Rusiei a sugerat că trebuie sunat la Moscova. Avem aici o confruntare surdă între „telefonul“ Ortodoxiei, adică pentru obţinerea acreditării reprezentării Ortodoxiei de facto (dacă nu de iure). Bătălia dintre Moscova (BORu) şi Constantinopol (Patriarhia Ecumenică) era notorie.

Cine vorbeşte, acreditat, în numele Ortodoxiei? Calitatea fără cantitate a Constantinopolului sau cantitatea fără calitate a Moscovei? Prestigiul şi vechimea istorică sau forţa numerică copleşitoare? Pe această axă trebuie să înţelegem şi întâlnirea dintre Papă şi patriarhul Kiril din Havana (2016), dar şi refuzul BORu de a participa la Sinodul de la Creta.

În 2016 au câștigat rușii, acum au punctat grecii. Să vedem repriza a treia...

Digi24.ro: Cum este de aşteptat, pe termen lung, să reverbereze în Balcani această decizie, aşadar inclusiv în România? Serbia, de exemplu, este un aliat obişnuit al Rusiei.

Dan Dungaciu: Ucrainenii spun așa: BORu mai are de partea ei doar două biserici. Antiohia, pentru că depinde politic și financiar de Moscova și Serbia. Nu e clar cum vor juca bulgarii, mai ales după vizita Patriarhului Kiril la Sofia, Georgia susține Ucraina, deci ar fi aceeași logică. Prin urmare, conform declarațiilor lui Filaret, e vorba doar de trei biserici care susțin Rusia și 13 care susțin Patriarhia de la Constantinopol, inclusiv Biserica Ortodoxă a Ucrainei. Cam așa calculează Kievul, respectiv episcopul Filaret. Nu știu dacă are dreptate, să vedem. Mie mi se pare ultraoptimist...

În Balcani, autocefalia este o chestiune latentă. Dar Balcanii intră în logica specifică a sud-estului european, cum spuneam, autocefalia ca simbol al împlinirii naționale, al statalității depline. Deci e o chestiune de timp ca Macedonia sau Muntenegru să dorească autocefalie. E problematică autocefalia Macedoniei, care și-a declarat unilateral autocefalia în 1967, pentru că, istoric vorbind, jurisdicția canonică a Arhiepiscopiei de Ohrid include și nordul Greciei, relativ Macedonia istorică, Iliria, dacă vreți. Cum vor înghiți grecii asta? Bulgarii se pare că sunt dispuși să ofere autocefalia Macedoniei, au sugerat recunoașterea ei anul trecut, dar cum vor reacționa sârbii în acest caz... Deocamdată, evident, toată lumea tace strategic și asurzitor. Dar e o chestiune de timp, dacă se acordă autocefalie Ucrainei, ca problema să se mute în Balcani.

În România nu sunt probleme decât dacă am forța lucrurile și, de pildă, cineva din Est ar lua-o razna și ar „recunoaște” vreo biserică stilistă, schismatică etc., acordându-i autocefalie. Dar e un scenariu extrem și, pe fond, fără șanse.

În ceea ce privește România, altceva e amuzant. Libera cugetare ceartă BOR că se tot implică în chestiuni politice, care țin de stat, deși biserica e separată de stat. Acum, aceleași voci civice și intempestive îi cer bisericii, urgent, să recunoască rapid – ce să recunoască, că nu s-a dat tomosul de autocefalie încă? – autocefalia bisericii ucrainene, pentru că România este stat membru UE și NATO. Păi stați fraților, ori e laicitate, ori nu e? Sau când e și când nu e?...

Dincolo de asta, eu nu pot spune ce ar trebui să facă sau să nu facă BOR, dar incoerența asta la care asistăm e incultă și ineficientă. Situația de la frontierele României este complicată, jocul nu s-a încheiat, iar biserica sau decidenții trebuie să măsoare de 10 ori înainte de a tăia. Să așteptăm să vedem tomosul, cum arată el, reacția altor biserici etc. Graba e aici complet contraindicată. Victoria de azi poartă în ea semințele problemelor de mâine...

Digi24.ro: Dacă privim peste Prut, vom găsi acolo Mitropolia Chişinăului şi a întregii Moldove şi Mitropolia Basarabiei. Altfel spus, prima - sub jurisdicţia Moscovei, cealaltă - sub jurisdicţia BOR de la Bucureşti. Ce semnificaţie îi poate fi acordată acestei schisme dintre bisericile ucraineană şi rusă, dacă avem în vedere situaţia existentă dincolo de Prut?

Dan Dungaciu: Prima chestiune este următoarea: cum ar fi fost să ne prindă pe noi autocefalia bisericii din Ucraina cu o Mitropolie a Basarabiei puternică, vibrantă și, eventual, gata de acțiune? Cum ar fi fost să fie și România jucător în regiune? Dacă aveam o Biserică românească, latină și euro-atlantică puternică în R. Moldova, atunci cu siguranță apărea și Bucureștiul pe radarul celor care au scrutat zona și au lansat sau susținut proiectul de autocefalie. Că sunt americanii, cum zic rușii, că nu sunt, nu știu. Dar poate că ne suna și pe noi cineva, puteam și noi juca ceva... Nu știu ce, dar putem fi actori utili, parteneri într-un eventual proiect strategic. Nu a fost să fie, Mitropolia Basarabiei abia își duce zilele, e un proiect de mult abandonat de statul român, care nu l-a înțeles de fapt niciodată....

Asta ar trebui să spună de multă vreme inclusiv cei pentru care biserica este un simplu instrument strategic, folosit doar pentru a valida anumite gesturi geopolitice. Că biserica trebuie ajutată strategic. Căci dacă vrei să fie instrument strategic eficace, îl ajuți, în susții, îl protejezi, îl pui pe agenda publică și politică. Care politician a pus vreodată în relație cu partea moldovenească chestiunea Mitropoliei Basarabiei? Mai ales ca o precondiție pentru susținerile financiare și politice iresponsabile pe care România le tot acordă Chișinăului în ultima vreme?...

A fost un președinte jucător care s-a dus cu ani în urmă în R. Moldova și apoi a venit și s-a lăudat la București după prima vizită peste Prut că a discutat la Chișinău cu toate ONG-urile și reprezentanții asociațiilor românești relevante.... Și a fost întrebat public: dar cu Mitropolitul Basarabiei de ce nu v-ați întâlnit? S-a uitat uimit, a bâjbâit ceva, a fost clar că nu înțelege nimic nici el nici cei din anturajul lui. Vă dați seama: președinte României se duce în R. Moldova și nu se întâlnește cu Mitropolitul Basarabiei, iar acesta nici măcar nu este invitat să participe la întâlnirea cu organizațiile românești de acolo!...

Nu doar președinții, ci și instituțiile de decizie nu au înțeles de fapt miza geopoliticii ortodoxiei la noi în regiune, e ca un soft sofisticat care nu poate intra într-un hard care pur și simplu nu îl poate citi. Cam așa a fost și este la noi cu chestiunea religioasă și dimensiunea ei strategică. Nu am înțeles nimic nici atunci când un avocat cu cetățenie americană și britanică, un jurist eminent, John Montgomery, a prelua el cauza Mitropoliei Basarabiei și, în confruntare cu reprezentantul guvernului R. Moldova, a câștigat strălucit la CEDO. Și așa, în 2002, Mitropolia Basarabiei a intrat în legalitate. Despre John Montgomery nimeni nu știe nimic, a venit la București, a fost o vizită minoră, nimănui nu i-a păsat...

De asta americanii au câștigat două războaie mondiale... Că folosesc toată claviatura pianului. Există o fotografie 10 februarie 1947, unde Președintele SUA Harry S. Truman, părintele doctrine de îndiguire (containment) a URSS-ului, strânge mâinile, cordial, Arhiepiscopului Athenagoras al Bisericii Ortodoxe Grecești din America. Slujea acolo din 1931... La un an după fotografie, în 1948, sub numele de Athenagoras I, devine Patriarh Ecumenic la Constantinopol, iar președintele Truman îi oferă avionul său personal pentru a veni la Istanbul pentru întronizare...

Ce legătură avea Truman cu Ortodoxia? Evident, niciuna, doar că americanii au simțit încă de atunci importanța strategică a Patriarhiei de la Constantinopol. Era ortodox, rușii ortodocși... Au simțit-o și rușii, că pentru ei Patriarhul ecumenic este „Patriarhul american”, așa îl numesc. Și când a venit moment, dacă ar fi să îi credem pe ruși, americanii au folosit și această pârghie esențială în orice joc strategic și de putere din regiune. Și au lovit. Dacă ne uităm astăzi pe site-urile oficiale americane, sunt pline de confirmări și susțineri ale autocefaliei ucrainene. Ultimul e Pompeo, deci Departamentul de Stat care susține fără rest autocefalia bisericii ucrainene...

România e simplu spectator. Nu are instrumente religioase în R. Moldova. Ce se poate întâmpla, teoretic, sunt două lucruri.

De fapt episcopul Filaret a sugerat deja, public, că rușii nu pot să pretindă că ei sunt depozitarul adevărului în dreptul canonic din moment ce, în lumea ortodoxă, a făcut și refăcut frontierele cum au dorit ei... Și a invocat R. Moldova, care ar fi teritoriu canonic al Bisericii Ortodoxe Române! Și aici are dreptate, evident. Puțină lume își mai aduce azi aminte că atunci când Ecaterina a II-a l-a numit în 1792 pe Gavriil Bănulescu-Bodoni mitropolit al Moldo-Vlahiei, după ocupația militară a principatelor române de către ruși, în pofida tuturor canoanelor, și împotriva mitropolitul Veniamin Costachi, Patriarhul de la Constantinopol a reacționat: a convocat Sinodul și l-a caterisit pe Gavriil Bănulescu-Bodoni. Patriarhia de la Constantinopol apăra de fapt dreptul canonic și românii de intruziunea rusească. Nu e acceptat în Ortodoxie cucerirea canonică în urma cuceririi militare. Cum a fost și după 1812 în Basarabia...

Astăzi însă prezența bisericii românești în R. Moldova este irelevantă, așa că intrarea românilor-moldoveni în Biserica Ortodoxă Română și revenirea la Biserica mamă este o utopie, cel puțin pe termen scurt.

Celălalt plan ar fi autocefalia pentru biserica moldovenească. Adică Mitropolia Moldovei care ține de Moscova și Mitropolia Basarabiei care ține de București să se unească și să solicite autocefalie.

Problema este că asta ar fi o imposibilitate, dar chiar să presupunem că s-ar dori, nu se poate din pricina canonului apostolic 34, al autocefaliei și autonomiei, care vorbește explicit de „episcopii fiecărui neam”. Autocefaliile au „neamurile”, popoarele, națiunile. Și nu pot avea două.

Concluzia e deci că același „neam“ NU poate avea două Biserici autocefale. Românii au deja o Biserică autocefală și ea este la București. Punct. De aceea, pe cazul românilor, nu se poate concepe ca două biserici, pe ambele maluri ale Prutului, să îi „cuprindă“.

Capcana acestei propuneri este alta: anume, că românii de peste Prut merită o biserică autocefală a lor pentru că... nu sunt români. Adică sunt „moldoveni“, diferiți de români, deci o „Biserică Ortodoxă Moldovenească“ ar fi acceptabilă. Evident însă că cei care acreditează această idee nu vorbesc despre ecleziologie, ci despre teze identitare şi „naţionale” sovietice sau ruse care şi-ar găsi expresia şi consacrarea în forme de organizare religioasă. Căci despre asta e vorba. A propune o biserică autocefală în stânga Prutului înseamnă a acredita ideea că „moldovenii“ nu sunt români.

Dar asta nu se va face, deși este o categorie de moldoveniști naționaliști care ar vrea o biserică moldovenească autocefală, pentru că asta le-ar confirma și statalitatea și etnicitatea moldovenească (diferită de cea română). Doar că drama naționalismului moldovenesc constă în faptul că e... fatal legat de Transnistria. Adică de Rusia! Iar Chișinău de azi vrea reintegrarea Transnistriei, acesta, nu aderarea la UE, este și va fi obiectivul politici și strategic inclusiv după alegerile din 26 februarie 2019. Și dacă vrei reintegrarea Transnistriei, nu ai cum să te rupi de Rusia religios. Tiraspolul nu va accepta asta niciodată. Deci aici e drama: nu poți fii cu adevărat naționalist moldovenist, că asta te duce în brațele Rusiei, prin Transnistria, care e Rusia. Să fie limpede.

Deci nu văd pe termen scurt și mediu presiuni la Chișinău pentru autocefalie. Pur și simplu nu rimează cu planurile actuale al Binomului Plahotniuc-Dodon care se vor duce spre Rusia prin Transnistria și pentru asta au nevoie și de menținerea legăturii spirituale cu BORu.

În legătură cu R, Moldova mai trebuie adăugat ceva: Mitropolitul Vladimir, șeful bisericii ruse de peste Prut, a făcut parte din Sinodul Bisericii Ruse care a rupt legătura cu Constantinopolul și ne-a adus în plină schismă ortodoxă. Asta așa, ca să rămână consemnat.

Digi24.ro: Ca importanţă, preşedintele Poroşenko a echivalat crearea unei Biserici independente a Ucrainei cu acordul de asociere la UE, liberalizarea vizelor, aderarea la UE şi NATO, în general cu o echestiune de siguranţă naţională. Este o miză de acest nivel pentru ucraineni sau asocierea făcută de Petro Proşenko este oarecum influenţată de pregătirea scenei pentru alegerile prezidenţiale din 2019?

Dan Daungaciu: Aici asistăm la un pariu strategic. Ucraina după război a devenit cu adevărat Ucraina, în spirit, suflet și gândire, deci vrea să se rupă de Rusia. Și prin asta vom rupe orice șansă a Rusiei de a mai fi imperialistă pe direcția Vest. Ucraina este buffer-ul, garanția. Autocefalia trebuie citită în acest registru. Ca întărire a unui proiect strategic, a unui pariu strategic, dacă vreți...

Pentru Poroșenko, autocefalia este Crimeea pentru Putin, speră să sporească interesul și încrederea ucrainenilor pentru el. Politic și nu numai Poroșenko își va lega proiectul politic de confruntarea cu Rusia și de autocefalie... Nu e neobișnuit, în 2009, de pildă, președintele oranj de atunci, Viktor Iuscenko, căreia la un moment dat Poroșenko i-a fost consilier de securitate, își identifica în genealogia familiei sale legături cu... Ivan Mazepa, considerat de ruși unul dintre cei mai mari dușmani din istorie, excomunicat de BORu, proscris ca nume și moștenire în timpul URSS, reabilitat abia cupă 1991 și mai ales după ce Iuscenko a venit la putere...

Porosenko se vrea vectorul principal în acest proiect strategic și în numele căruia Ucraine trebuie să i se ierta totul. Evident că președintele Poroșeonko va încerca să extragă maximul de dividende politice, a se citi voturi, căci sondajele îl acreditează cu sub 10%. Pentru el este poate ultima șansă să se relanseze politic. Dacă va reuși, nu e clar, dar e limpede că va încerca.

Alegerile parlamentare și prezidențiale din Ucraina din 2019 riscă să aducă un parlament și mai fărâmițat și o conducere care nu va mai avea coerența și fermitatea acesteia în raport cu Rusia. Iar Iulia Timoșeko, cu un palmares impresionant de negociere și cu Vestul și cu Estul, deci și cu Rusia, are o șansă mare la președinție... Deci jocurile politice sunt departe de a fi făcute, însă e cert că chestiunea autocefaliei a fost deja vândută ca atare de către președintele Poroșenko, deși nici măcar nu s-a produs... Tehnic vorbind, ce avem acum e că o parte din biserica ucraineană, cea care nu a fost sub ruși, a trecut acum... sub greci, adică sub Patriarhia de la Constantinopol.

Dar politic evident că se vinde altfel: națiunea, biserica, etnia, mântuirea și mâna lui Dumnezeu în istorie fac acum un cocktail politic în discursul dlui Porosenko, dar nu e clar dacă va fi decisiv sau nu la alegeri. Oricum, nu e nici primul nici ultimul care face asta...

Digi24.ro: Rusia, de exemplu, a avertizat că va apăra „interese ortodoxe în Ucraina”. Se situează acest tip de pretext pe acelaşi palier cu cel al „apărării intereselor rusofililor şi rusofonilor de peste hotare”? Răspunsul poate fi relevant dacă vrem să înţelegem cât e de incandescent acest episod.

Dan Dungaciu: Da, a fost o declarație de acest fel făcută nu de Putin, cum s-a acreditat, dacă Putin spunea asta probabil că rușii ar fi fost deja acolo, a spus-o Dmitry Peskov, purtătorul său de cuvânt. Realitatea este că în acest moment cea mai mare biserică ortodoxă din Ucraina este cea care ține de Moscova.

Cum se vor modifica cifrele, vom vedea. Dar e clar că milioane de ruși din Ucraina nu vor face parte din nicio biserică ucraineană, oricum s-ar numi aceasta... Ca fi tot biserica rusă. Ce va face Kievul în această situație? Va persecuta milioane de credincioși? Nu cred. Politic este extrem de riscant. Va face Rusia pentru rușii din Ucraina? Nici asta nu cred. La nivel societal, rușii sunt seculari. Nu cred că există susținere rusească pentru o intervenție militară în Ucraina din pricini religioase. Rusia este profund naționalistă, dar societatea de azi nu e mânată în niciun caz de o forță „spirituală” de tip Rasputin, Biserica nu decide acolo...

Rușii sunt astăzi seculari, în mare măsură, în logica „belonging without beliving”, cum ar zice sociologii religiei, adică „apartenență fără credință” în sensul în care Biserica Ortodoxă Rusă este mai importantă că e rusă decât că e... ortodoxă. Nu văd cum ar rezona în mintea lor un „război religios”. Pur și simplu nu pot fi convinși de asta. Și nici nu văd cum ar putea accepta un nou război care, evident, consumă și resurse și prestigiu pe plan extern. Dincolo de a compensa problemele creșterii vârstei de pensionare, o eventuală ofertă de confruntare militară mai mult ar adânci nemulțumirile... Deci nu văd o confruntare militară pe acest motiv.

Digi24.ro: Un alt element ajutător pentru a înţelege cât de departe sau de aproape ne aflăm de o nouă confruntare în regiune, la originea căreia să se afle Rusia, ar fi interpretarea contextului politic intern de la Moscova. Sondajele indică o scădere semnificativă a popularităţii lui Putin, reforma pensiilor are implicaţii ce merg până la baza sa electorală şi va produce efecte până în cele mai îndepărtate colţuri ale Federaţiei Ruse. Apoi, e problema scandalului din jurul GRU, care şifonează imaginea lui Putin, de spion dur, profesionist, eficient. Aşadar, este Putin suficient de „înghestuit” încât să aplice din nou „metoda Crimeea”?

Dan Dungaciu: Până la anunțarea reformei pensiilor Putin stătea excelent și societatea rusească nu a evoluat în niciun caz în direcția pe care unii optimiști o sugerau. Vine noua generație, se schimbă politic, se modifică percepțiile etc. Din păcate lucrurile arată altfel. O mare parte a rușilor care au studiat în străinătate, în Vest, nu sunt pro-occidentali, chiar dacă sunt occidentalizați.

Peste 50% din tineri vor meserii în sistemul de forță, militari, servicii secrete, undeva la 55%, deci asemenea meserii patriotice sunt dezirabile social, evident și material, asigură un salariu sigur și bun. Nu există un „gap” generațional în Rusia, să nu ne facem iluzii. Opoziția politică nu are eficacitate, clasa politică se schimbă altfel, nu cum a vrut Vestul. Cei din servicii sunt retrași, trimiși înapoi „la muncă”, KGB-ul devine tot mai influent, dar în spatele scenei, nu pe scenă, șurubul se strânge, dar nu îi mai vezi în prim plan. Putin a schimbat deja o generație de lideri. Societatea rusă arată ca pe vremea lui Brejnev, mai degrabă, relativă prosperitate, servicii de securitate puternice, constrângeri dure dacă vrei să faci politică și să pui în discuție establishmentul.

Da, pensiile au fost un șoc, dar nu așa de mare precum se sconta. Deocamdată, e o presiune, e adevărat, poate fi o provocare pentru sistem, însă nu cred că atât de mare încât să trebuiască să fie acoperită de război. Și dacă prețul petrolului crește, asta e o supapă...

Sigur, autocefalia bisericii ucrainene este o lovitură dură pentru ruși pe care n-au anticipat-o. În sensul acesta spun că e cea mai dură lovitură pe care o primesc după Crimeea. Faptul că nu au anticipat-o, că nu le vine să creadă că se va recurge la așa ceva e ușor de înțeles de la aroganța cu care au refuzat să meargă la Consiliul de la Creta, unde se discuta inclusiv chestiunea autocefaliilor, pe care am menționat-o.

Acolo soluția ar fii fost consensul bisericilor, o abordare cu care Rusia nu avea cum să nu fie de acord, pentru că îi conferea un cuvânt decisiv în orice decizie de acest fel. Iată că nu s-a dus la Creta, decizia nu a fost adoptată, nu are girul Sinodului de la Creta, dacă ar fi fost așa atunci autocefalia Ucrainei nu se mai putea pune în termenii în care se pune azi pentru că BORu s-ar fi putut pune... Doi ani de inițiative globale pentru a deveni liderul Ortodoxiei s-au dus pe apa sâmbetei, practic...

Dar, repet, nu cred că religia în sine poate deveni motiv de război. Nu văd o mobilizare în numele Ortodoxiei. Asta nu înseamnă însă că Moscova nu va reacționa. Va reacționa, să fim siguri, dur și radical, dar cred că deocamdată își caută instrumentele, care vor fi totale: atacuri la persoană, scandaluri financiare, presiuni pentru autocefalii în alte spații, Macedonia este doar un exemplu etc., decredibilizarea Patriarhiei de la Constantinopol prin orice mijloace etc. Apoi subminarea Ucrainei din interior...

Potențial de conflict este din plin, dincolo de aspectele economice: împărțirea lăcașurilor de cult, cum se va face?, a lavrelor, mânăstirilor etc. Însă în acest moment rușii nu vor să deschidă conversația reală, nu vor să facă mare tam-tam pe tema asta, pentru că nu vor să îi dea apă la moară lui Poroșenko. Ei știu că o confruntare pe tema asta s-ar putea să îl ducă pe Poroșenko spre un nou mandat. Și ei asta nu vor. Nu vor să întărească frontul anti-rusesc al președintelui actual și să îl facă coerent. De aici tăcerile Rusiei pe această chestiune, cel puțin până la alegeri.

Iar în ceea ce privește poziționarea globală a Rusiei, cred că, dincolo de chestiunea autocefaliei, va trebui să așteptăm alegerile din SUA din 25 noiembrie, așa numitele mid-term elections. Rezultatul lor va fi un moment de cotitură, inclusiv pentru acțiunile Rusiei. Dar asta e deja altă poveste.