Cum poate ajunge CCR la decizia corectă în 4 aprilie
Valer Dorneanu, în după-amiaza zilei de 21 martie: „S-a amânat pentru 4 aprilie pentru că nu am reuşit să ajungem la o soluţie. E nevoie de mai mult studiu. S-au avansat până acum mai multe soluţii, care niciuna dintre ele nu întrunea o majoritate decizională. Acum ne-am cam apropiat de două variante. E cea mai grea soluţie pe care am avut-o de dat până acum, pentru că problemele sunt mai ales de apreciere politică”.
Într-adevăr, în 4 aprilie se vor fi împlinit trei luni fără o zi de la sesizarea Curţii Constituţionale de către Avocatului Poporului, pe legea care interzice prezenţa în rândul membrilor Guvernului a persoanelor condamnate penal. Asta, în caz că în 4 aprilie vom avea şi o pronunţare, iar nu o nouă amânare.
Pe formă, intervalul lung de timp scurs între 5 ianuarie şi 4 aprilie pare să-i dea dreptate lui Valer Dorneanu: chiar pare a fi „cea mai grea soluţie pe care am avut-o de dat până acum”.
Din perspectiva fondului problemei, însă, tot din spusele preşedintelui Curţii Constituţionale deducem că nu ar fi nicidecum aşa.
De ce?
Întrucât complexitatea dosarului nu ar deriva atât din raţiuni juridice şi de constituţionalitate, din dificultăţi insurmontabile de tehnică legislativă, ori din greutatea pe care o implică punerea în acord a mai multor acte normative plus Legea fundamentală, ci din cu totul altele. „Problemele sunt mai ales de apreciere politică”, susţine domnul Dorneanu. A spus-o atât de tranşant şi fără alte nuanţe, încât legitimează din start toate semnele de întrebare care se vor naşte de aici încolo şi care vor ridica, inevitabil, dubii asupra legitimităţii înseşi a modului în care s-a ajuns la decizie. Atenţie, indiferent care va fi decizia!
Cei care se vor simţi nemulţumiţi, eventual lezaţi de viitoarea hotărâre comunicată de CCR (încă o dată, oricare va fi ea) ar putea foarte simplu să invoce declaraţia preşedintelui Curţii, care practic recunoaşte, cum n-a făcut-o în nicio altă speţă anterioară, că există o presiune politică, iar această presiune nu doar că se simte în aer, dar ar fi chiar foarte mare.
Potrivit Legii 90/2001, pot fi membri ai Guvernului persoanele care au numai cetăţenia română, domiciliul în ţară, nu se găsesc în incompatibilitate şi – iar aici e punctul nevralgic – care nu au suferit condamnări penale.
Este deja un loc comun faptul că această lege a împiedicat coaliţia care a format majoritatea parlamentară după alegerile din 11 decembrie să îl propună pe Liviu Dragnea în funcţia de premier.
Nu ştim cu precizie în ce constă natura politică a dezbaterii din plenul Curţii Constituţionale, de care preşedintele Valeriu Dorneanu a făcut vorbire, dar asupra căreia nu a insistat cu vreun detaliu.
În acelaşi timp, nici noi nu vom intra pe terenul speculaţiilor, ori al conexiunilor mai mult sau mai puţin evidente, având în vedere că încă ne aflăm în faza de aşteptare a pronunţării unei instanţe atât de importante pentru statul de drept.
Ba mai mult, vom rămâne ancoraţi în premisele furnizate tocmai de Valer Dorneanu, potrivit cărora speţa de faţă este una „mai ales de apreciere politică”.
Iar procedând astfel şi având în vedere contextul descris puţin mai sus, le-ar fi permis, în sfârşit, chiar şi nespecialiştilor în drept constituţional să sugereze calea potrivită sau drumul cel mai scurt spre o soluţie bună în chestiunea Legii 90/2001.
În primul rând, în 4 aprilie Curtea Constituţională ar trebui să nu mai amâne deznodământul şi să comunice publicului decizia finală. Nu există motive, pe fond, să mai treneze, căci, constituţional vorbind, nu e nimic complicat în această speţă, iar acest lucru l-am aflat, după cum rezultă din partea a doua a declaraţiei, tocmai de la Valer Dorneanu.
În al doilea rând, decizia CCR ar trebui să arate astfel: interdicţiilor prevăzute de legea în vigoare, cu privire la persoanele condamnate, rămân în vigoare.
De ce? Nu neapărat pentru că această prevedere ar fi considerată constituţională (am precizat deja că nu ne băgăm pe acest teren şi chiar Valer Dorneanu a sugerat că nu aici sunt constrângerile), ci pentru că absenţa din Guvernul României a persoanelor cu cazier penal ar fi în primul rând de bun simţ, apoi, un semnal corect într-o societate în care criteriile de integritate chiar sunt preţuite şi considerate factor de progres şi, nu în ultimul rând, ar fi în acord cu realitatea.
Care e realitatea? Ei bine, aceea că în România, numărul politicienilor sau al persoanelor condamnate penal, care s-ar califica pentru o poziţie de ministru sau premier, este, totuşi, insignifiant dacă îl raportăm la bazinul potenţial al profesioniştilor şi politicienilor eligibili pentru un asemenea rang.
Repet, am pornit acest raţionament tocmai de la premisele enunţate de preşedintele Curţii Constituţionale. „Problemele sunt mai ales de apreciere politică”, spunea Valer Dorneanu, deci nu în primul rând de paralelism cu litera şi spiritul Constituţiei.
Caz în care, decizia pe sesizarea privind Legea 90/2001 ar fi şi o bună ocazie pentru CCR să spulbere orice umbră de îndoială privind influenţarea ultimelor sale decizii de un eventual partizanat politic.
Cum argumentele „politice” (încă o dată, nu vorbim de cele constituţionale, întrucât Valer Dorneanu însuşi le-a plasat undeva la margine) în favoarea menţinerii interdicţiei din Legea 90/2001 sunt în primul rând de bun simţ şi compatibile cu valori morale de netăgăduit, nu îmi imaginez că un judecător de la CCR ar putea lua o decizie în baza unor considerente opuse.
