Cum am ajuns aici
Deși a trecut un an de când PSD și ALDE au ajuns, din nou, la putere mulți încă se întreabă cum a fost posibil să regresăm atât de mult și atât de rapid. Cum de s-a ales praful, peste noapte, de speranța că România, deși poticnit, evoluează? Am fost orbi, ne-am amăgit cu speranțe deșarte în ultimii ani? Sau s-a întâmplat ceva important care ne-a deraiat traiectoria și ne-a scăpat?
Întrebările au devenit și mai presante după replicile agresive la îngrijorările Uniunii Europene față de modificarea legilor justiției dar și după ce ni s-a dezvăluit componența tragicomică a noului Guvern. La urma urmei nu a trecut atât de mult de când până și cei mai înverșunați pesediști se gândeau de trei ori până a îndrăzni să mârâie înspre Bruxelles și de când încercau să păstreze măcar aparența, o spoială de criterii de integritate, în selectarea miniștrilor?
Ca să înțelegem cum au ajuns Liviu Dragnea să răspundă fără ezitare, ”da”, la întrebarea dacă vor fi penali în Guvern și Codrin Ștefănescu să explice că fac asta deoarece ”pot” trebuie să ne întoarcem în timp. În noiembrie 2011.
În interval de o săptămână, Traian Băsescu a semnat decretul premergător ratificării acordului privind scutul antirachetă şi a făcut o vizită la Berlin, unde s-a întâlnit cu cancelarul Germaniei. Acolo, a declarat că în 2012 vor fi concediaţi alţi 100.000 de angajaţi din sistemul public, că deficitul bugetar va fi redus la jumătate, urmând ca acesta să ajungă la zero în 2013, că numărul programelor sociale va scădea de la 54 la 9.
Atunci a fost apogeul mandatelor prezidențiale ale lui Traian Băsescu. A fost momentul de angajament maxim în adâncirea celor două parteneriate strategice care garantau integrarea profundă a României în spațiul occidental. Pe zona de securitate, eram sută la sută cu SUA. Pe zona economică, eram sută la sută cu Germania.
Dincolo de acel punct, totul a început să se ducă de râpă. A fost, practic, ultimul moment când forța politică dominantă de la acea vreme, președintele și partidul său, a fost, în fapte, proactivă, de partea accelerării schimbării României.
A fost ultimul moment în care atât Președinția, cât și Guvernul și Parlamentul au fost dispuse să facă, la unison, ce stabiliseră împreună cu partenerii strategici nu pentru că vroiau să le cumpere bunăvoința, nici pentru că așteptau la schimb imunitate sau recompense personale, ci pentru că obiectivele agreate serveau interesului național și marii majorități a cetățenilor.
Și da, cel mai probabil, ar fi durat foarte mult ca aceste obiective să fie atinse, poate nu s-ar fi întâmplat niciodată, având în vedere câtă corupție și interese contrare reformelor existau și în sistemul de putere controlat de fostul președinte, dar un lucru, astăzi, este cert. Diferența dintre momentul noiembrie 2011 și cel actual este una esențială. Este diferența dintre a porni în direcția corectă, a înainta spre ea chiar și în ritm de melc, sau poate chiar a bate pasul pe loc și a o lua la fugă în direția opusă. Explorarea ei ne ajută să înțelegem cât de aproape suntem de a eșua, poate definitiv, în aspirațiile de a deveni cândva parte integrantă a lumii occidentale.
Asta se întâmplă de șase ani încoace. Și pe măsură ce ritmul alergării în direcția greșită s-a accelerat, liderii actualei coaliției de guvernământ i-au întrecut în îndrăzneală pe cei ai USL și au ajuns să își împiedice parlamentarii să participe la ședința unei comisii în care urma să se discute achiziția sistemului de rachete Patriot, să critice constant și vehement pozițiile ambasadorului SUA, să blocheze proiecte comune româno-germane, iar oficialilor UE să li se răspundă agresiv, invocând teza ceaușistă a ”neamestecului în treburili interne”, în contradicție flagrantă cu angajamentele pe care ni le-am asumat în Tratatul de aderare.
Dar să ne întoarcem în toamna lui 2011. Primul gest de sabotare a procesului de integrare profundă a venit rapid și a fost unul retoric. Vă amintiți ce declara Victor Ponta când Traian Băsescu se afla la Casa Albă, discutând despre amplasarea scutului antirachetă la Deveselu?
”În momentul în care accepţi să-şi pună sistemul defensiv la tine în ţară, poţi să ceri măcar o cafea să-ţi dea domnul Barack Obama. (...) Este foarte rău când un preşedinte al României se duce pe furiş, neştiind cu cine se întâlneşte, ce discută, de ce s-a dus până acolo. (...) Îmi doresc ca preşedintele României să fie primit pe uşa din faţă, nu pe uşa din dos, pe la servitori, sau pe la personalul administrativ".
Dar Antonescu? „România putea să marcheze nişte puncte pe faptul că are o importanţă strategică. Aceste lucruri nu se dau pe gratis, nu mă refer la bani, mă refer la o poziţie care să pună România pe harta diplomatică." Ce dovezi mai bune puteau primi americanii despre cât de mult prețuiau cei doi politicieni parteneriatul strategic?
Nu este deloc întâmplător că Ion Iliescu s-a reactivat instantaneu după semnarea acordului pentru instalarea scutului de la Deveselu și a participat direct la mobilizarea USL împotriva lui Traian Băsescu.
Următorul pas a fost amenințarea cu suspendarea. Nu vorbim de 2012, ci tot de noiembrie 2011. Motivul invocat atunci nu a fost scutul antirachetă ci unul legat de angajamentele de austeritate pe care Traian Băsescu le agrease cu reprezentanţii FMI, ai Băncii Mondiale şi ai Comisiei Europene și pe care le-a reconfirmat la întâlnirea cu Angel Merkel.
Concret, s-au legat de această afirmație: "Indiferent care va fi rezultatul sesizării la CCR a îngheţării pensiilor şi salariilor în anul 2012, bani nu există" (...) "dacă ar exista, s-ar plăti". Ce dovezi mai bune puteau primi europenii despre responsabilitatea liderilor opoziției, dacă erau în stare să suspende președintele pentru că spunea un lucru de bun simț?
Ideea suspendării a fost abandonată, pentru scurt timp, deoarece USL, încă în fază incipientă, nu avea majoritate în Parlament. Dar două luni mai târziu, în ianuarie 2012, campania de suspendare a fost reluată. De această dată, primul pas a fost făcut în stradă. Plecate de la conflctul președintelui cu Raed Arafat, protestele au degenerat rapid, au fost confiscate de USL, cu sprijinul televiziunilor asociate și au dus în scurt timp la căderea guvernului Boc.
Atunci, s-a pus, de fapt, cruce angajamentelor de guvernare responsabilă pe care Traian Băsescu și le luase în fața creditorilor internaționali, dar și atunci când ceruse Germaniei sprijin financiar. Care erau, concret, aceste angajamente?
A spus-o chiar fostul președinte, după o întâlnire, aparent de rutină, cu Troica. "România are resurse interne de creştere şi acestea sunt în mod deosebit în zona energiei, unde restructurările şi corectul management al companiilor din domeniul energetic ar genera premise de creştere economică consistentă şi aport de venituri şi în bugetul de stat, şi către populaţie. De asemenea, sectorul de transporturi şi, nu în ultimul rând, o optimizare a funcţionării sistemului de sănătate, care trebuie să continue procesele de reforme, reprezintă o altă resursă de creştere a veniturilor în bugetul de stat şi de diminuare a deficitelor."
La vremea respectivă, scriam: ”Ce a spus preşedintele prin frazele de mai sus: nimic mai puţin decât că se angajează în numele Guvernului să protejeze ţara de riscurile unui derapaj şi să menţină o creştere economică prin reformarea profundă a trei sectoare economice pe care statul şi partidele le-au administrat catastrofal până acum. Care nu doar că nu au generat sau impulsionat creşterea economică, dar o şi blochează, consumând din resursele ce ar trebui alocate în mod normal investiţiilor.
Angajamentul pe care şi l-a luat Traian Băsescu în faţa marilor finanţatori, dar mai ales în faţa cetăţenilor României reprezintă cea mai mare provocare pe care un demnitar român şi-o poate asuma astăzi: un război deschis şi total cu o imensă reţea de influenţă, formată din politicieni, funcţionari publici, oameni de afaceri, magistraţi, ofiţeri de informaţii, care a ajuns să controleze o mare parte din statul român cu ajutorul banilor delapidaţi exact din cele trei sectoare de stat amintite de preşedinte: energie, transporturi, sănătate.”
Da, privind retrospectiv și luând în calcul ce făceau unii dintre oamenii președintelui, în 2011, exact în domeniile enumerate mai sus, avem toate motivele să ne îndoim că și dacă nu ar fi pierdut guvernarea ar fi urmat un ”război total” cu mafia. Dar la fel de sigur că nu ar fi urmat o revoluție este și că în nici un caz nu ar fi fost abandonate total aceste angajamente, așa cum s-a întâmplat după ce USL a debarcat guvernul Ungureanu.
Din mai 2012 și până în noiembrie 2015, când Victor Ponta și-a dat demisia din funcția de premier, fuga de obiectivele asumate odată cu aderarea la UE și prin parteneriatul cu SUA s-a transformat într-o goană nebună. Atunci s-a căscat prăpastia, transformată azi în abis, între agenda USL și angajamentele României de a continua modernizarea statului, de a scoate companiile de stat de sub controlul politic, de a obliga administrația să servească interesele cetățeanului și pe cele ale firmelor private, de a consolida independența justiției.
Departe de mine de a idealiza perioada 2010 - 2012, când s-a făcut oricum infim. Repet, riscul de a nu respecta promisiunile făcute de fostul președinte era oricum imens din cauza intereselor contrare ale multora dintre apropiații săi. Dar și a neputinței de a impulsiona reformarea PDL. Dar ce s-a întâmplat, cu certitudine, odată cu venirea USL la putere, a însemnat, de fapt, abandonarea tuturor angajamentelor majore care începuseră să dea consistență unui parcurs accelerat spre Vest. Acest abandon programatic a pus bazele dezastrului la care asistăm azi.
Pactul cu ”societatea civilă” patronată de Voiculescu, anti-DNA și anti-CCR, agresiunea împotriva statului de drept, petrecută odată cu suspendarea președintelui, din vara lui 2012, ”marțea neagră” din 2013, puzderia de afaceri oneroase, de la privatizarea CFR Marfă la scutirea de datorii acordată KazMunai, repetatele diferende cu reprezentanții UE și ai SUA, încercarea de a replica politicile populiste și naționalismul economic al lui Viktor Orban, intervenția fățișă în favoarea Lukoil, toate au reprezentat momente de distanțare semnificativă față de o traiectorie agreată cu partenerii strategici și de migrare spre o atitudine de ”independență” recalcitrantă, care pune accent pe ce ni se cuvine și ignoră cu desăvârșire ce am spus că vom face în schimb.
De ce nu a mers, totuși, USL ”până la capăt” cu legea amnistiei și cu modificările la Codul Penal pregătite în ”marțea neagră” și sunt dispuși să o facă acum? De ce nu a îndrăznit USL să sfideze atât de agresiv UE, dar o face acum alianța PSD-ALDE? Pentru că acum condițiile sunt coapte. Atât cele interne, cât și cele externe. Și există două motive foarte concrete:
Primul: mulți dintre oamenii din stat care, alături de partenerii strategici, au trasat liniile roșii din jurul justiției și ale altor instituții vitale și au vegheat la respectarea lor nu mai sunt astăzi în funcții (unii din cauza propriilor erori), iar cei care le-au luat locul nu sunt la fel de devotați acestei misiuni. În același timp, forța celor care sunt încă pe poziții a scăzut considerabil.
Tot ce se întâmplă azi sub ochii noștri se putea întâmpla foarte bine și acum trei sau patru ani. Dar predecesorilor lui Dragnea și Tăriceanu li s-a dat peste degete prompt și cu fermitate. Astăzi, nu prea mai are cine. Aici intervine al doilea motiv.
Slăbirea forțelor care pot opri asaltul împotriva statului de drept, a justiției, și care pot păstra echilibrul puterilor în stat are o dublă cauză. Scăderea determinării cu care partenerii străini i-au sprijinit până acum, din motive de competiție sau indecizie geostrategică, dar și o intensificare a acțiunilor Rusiei și ale altor țări din vecinătate pentru a anihila anticorpii insituțiilor care au garantat până acum soliditatea legăturilor cu partenerii occidentali.
Nu este un fenomen care afectează doar România. Este vizibil în toată țările din fostul bloc comunist. Din ce în ce mai mulți politicieni vorbesc deschis de nevoia unei apropieri de Rusia, laudă ”modelele” rusesc, turc și chinez sau promovează politici și un stil de conducere inspirate din ele.
Din ce în ce mai mulți politicieni văd în parteneriatele cu Occidentul numai motive de nemulțumire și îndeamnă la renegocierea sau chiar abandonarea lor. Viteza și intensitatea cu care și-au reconsiderat prioritățile este invers proporțională cu eficiența autorităților de a depista acțiunile agenților străini pentru racolarea și influențarea oamenilor cu putere de decizie.
Nemulțumirea elitelor politice autohtone față de imperativele schimbării relației cu cei conduși, pe care le-au adus integrarea în UE și în NATO, nu a dispărut niciodată. Acum ies la iveală cu forță pentru că beneficiile integrării nu li se mai par la fel de atractive ca la început, când își imaginau că se vor putea înfrupta din fondurile europene la fel de ușor ca din fondurile statului. Sau când își permiteau să încalce principiile statului, fără ca nimeni să îi critice deschis. Concomitent, mulți jinduiesc după beneficiile de care ar avea parte într-un sistem de tip ”Putin.”
Pe scurt, ce fac astăzi Dragnea și Tăriceanu este să urmeze calea pe care au apucat-o cu ceva vreme în urmă Viktor Orban și mulți alții. Își dau frâu liber frustrărilor acumulate în ultimii zece ani și restaurează vechile reguli ale jocului, care îi avantajează doar pe ei. Și pot să facă asta pentru că în interior nu prea mai are cine să îi oblige să respecte liniile roșii, iar spijinul extern pe care îl primesc este mai consistent decât potențialele sancțiuni.
Începutul acestei mișcări de ”independență” a elitelor politice care jinduiau după privilegiile pierdute a fost sesizat de George Friedman, încă de acum patru ani, în cartea sa ”Flashpoints. The Emerging Crisis in Europe”. El consideră că raporturile dintre Europa de Est și cea de Vest s-au schimbat radical după marea criză financiară din 2008. Atunci au înțeles noii veniți în UE că, la nevoie, sunt pe cont propriu. Răcirea relațiilor și neîncrederea au fost exploatate abil de către Rusia care a investit rapid în toate forțele politice dispuse să lărgească și mai mult fisura apărută între vechii și noii membri ai UE.
Fragmentul relevant din cartea lui Friedman, pe care îl reproduc mai jos, nu este o invitație la resemnare fatalistă în fața unor forțe care sunt prea puternice pentru a putea fi oprite de acțiunile cetățenilor. Din contră, este o invitație la reflecție.
Până acum, de punerea la respect a politicienilor care își băteau joc de interesele cetățenilor se ocupa, exclusiv, altcineva. O mână de oameni din Est și din Vest cu obiective comune. Acum, mâna acea s-a împuținat, la fel ca și obiectivele comune. S-au înmulțit însă cei care încearcă să le zădărnicească eforturile. Ceea ce înseamnă că misiunea constrângerii celor ce ne conduc să o facă pentru binele public revine, cum ar fi trebuit să fie tot timpul, celor mai interesați. Adică nouă. A venit vremea să privim adevărul în ochi. Suntem, cu adevărat, pe cont propriu.
George Friedman, ”Flashpoints. The Emerging Crisis in Europe”:
”(…) În 1991, partea estică a peninsulei a văzut o Rusie slabă și o Europă puternică. Acum, opusul era adevărat. Din Polonia până în România, se simțea dezamăgirea față de NATO și de UE, dar mai mult decât atât, o profundă incertitudine cu privire la ce se va întâmpla în continuare.
Această situație a deschis și poarta pentru ruși, ca să își urmărească interesele lor strategice. Rusia nu vrea să domine deschis regiunea. Dar vrea să limiteze puterea NATO în est. Dorește, de asemenea, să limiteze integrarea europeană, care ar putea să evolueze într-o amenințare strategică, oferind Europei de Est alternative economice. Într-un moment în care americanii nu erau interesați, iar europenii erau incapabili de implicare economică masivă, rușii, chiar cu resurse limitate, au avut oportunitatea să își extindă influența. Acest lucru s-a întâmplat în special în țările carpatice – Slovacia, Ungaria și România.
Rușii aveau la dispoziție două unelte. Pe una aș numi-o geopolitică comercială. Fără să domine aceste țări, cum a preîntâmpinat Rusia mișcarea lor într-o direcție pe care nu o voia? Ca stimulent, rușii au oferit investiții în energie, minerale și în alte domenii. Ei nu voiau să preia controlul asupra economiei sau asupra majorității companiilor, dar voiau suficient control ca deciziile de afaceri să poată fi influențate. Erau interesați să facă bani, și erau bani de făcut în această regiune. S-ar fi putut face mai mulți bani în altă parte, dar obiectivul era geopolitic.
Rușii au creat o rețea de dependență în diferite industrii, care exercita o anumită influență asupra deciziilor politice. Să-i îndepărteze pe ruși nu era înțelept pentru țări care nu puteau risca să trezească ostilitatea rusească, într-un moment în care erau expuse, când banii europeni erau mai puțini decât fuseseră, iar investițiile americane nu aduceau cu ele protecție politică. Investițiile în oricare industrie erau binevenite, iar prețul politic era minim. Integrarea sporită în UE nu se producea, iar colaborarea cu NATO era ca și colaborarea cu o fantomă.
În al doilea rând, și la fel de important, rușii aveau serviciile lor de informații și cultivaseră relații puternice și surse în toate aceste țări, atât în timpul, cât și după terminarea ocupației. Ei aveau dosare despre toată lumea și știau toate lucrurile pe care oamenii ar vrea să le ascundă. Rușii nu au avut nevoie să recurgă la șantaj deschis. Lucrurile erau mult mai subtile decât atât. Persoana știa ce făcuse, cunoștea serviciile de informații ruse și că existau documente despre acele lucruri. Era un fel de autodisciplină impusă. Nu a fost așa înainte de 2008 și, cu siguranță, nu înainte de 2001. Pe atunci, domnea un sentiment că totul ținea de trecut. Dar, când Europa a încetat să fie o certitudine, iar Rusia și-a jucat mâna foarte ușor, era mai prudent să cooperezi.
Acest lucru nu i-a afectat pe oamenii obișnuiți, dar oricine era implicat în politică, sindicate sau afaceri știa, iar asta era suficient ca să influențeze decizii. Rușii au considerat întotdeauna Carpații și câmpia ungară cu Dunărea drept o zonă-tampon ideală. Dar nu aveau nevoie să o ocupe. De fapt, rușii învățaseră că ocupația aduce cu ea responsabilități costisitoare care jucaseră un rol în șubrezirea Uniunii Sovietice și a Imperiului Rus, înaintea acesteia. Putin a abordat problema într-un mod radical nou – suficient control pentru a apăra cel mai important interes al Rusiei, obținut cât mai blând cu putință. Ceea ce a făcut abordarea lui Putin deosebit de eficientă, desigur, este faptul că aceasta era în concordanță atât cu interesele comerciale ale companiilor, cât și cu interesul politic al Rusiei (…)
În perioada interbelică, atunci când vântul putea să bată dinspre Franța, apoi dinspre Uniunea Sovietică, apoi dinspre Germania, aceste țări au jucat jocuri similare. Dar, în acele zile, cerințele erau mai dure și mai împovărătoare. Nu era o aventură obișnuită, ci o căsătorie sub amenințarea armei.
Acum nu este nici o armă, sunt doar bomboane de ciocolată, și operațiunea de curtare a unei mirese foarte șovăielnice – cel puțin pentru moment (…)”
