Ce poate opri PSD-ul şi parlamentarii penali la aceste alegeri

Forţele care ţin morţiş ca România să îşi rărească paşii înainte au o singură miză în perspectiva lui 11 decembrie. O miză care gravitează în jurul a ceea ce am putea numi aici - electoratul necaptiv.

Sunt importante alegerile prezidenţiale în România - e un fapt limpede, indiscutabil, indubitabil.

Chiar dacă din perspectiva atribuţiilor şefului statului, actuala Constituţie lasă de dorit şi loc de echivoc, iar uneori dă impresia că limitează dramatic aria de acţiune a acestuia, experienţa acumulată până acum ne arată că, în funcţie de profilul preşedintelui, conturul pus la dispoziţie de cadrul constituţional poate fi manipulat destul de mult. Că aşa stau lucrurile s-a văzut cel mai bine în timpul celor două mandate ale lui Traian Băsescu, un preşedinte care a testat constant limitele Constituţiei şi nu se poate spune că a făcut-o fără motiv.

În acelaşi timp, dintre toate, scrutinul prezidenţial are cea mai mare capacitate de a crea emoţii puternice în rândul populaţiei, de a polariza masa electorală la cote greu de imaginat, totodată de a mobiliza-fulger un nucleu critic de alegători, acel număr-cheie de votanţi care în final va face diferenţa.

Număr-cheie cu implicaţii strategice, pentru că, ne-a demonstrat-o tot experienţa, de el au depins de fiecare dată virajele naţionale cele mai curajoase, vitale pentru viitorul României. Despre asta a fost vorba la alegerile din 1996, 2004, 2009 şi 2014.

Dar oricât de importante ar fi alagerile prezidenţiale, cele parlamentare sunt de-a dreptul cruciale.

Este drept că Parlamentul a ajuns în ziua de azi la cele mai joase cote de încredere şi că, măsurată prin pregătirea academică şi profesională, dar şi prin apucăturile celor mai mulţi dintre parlamentari, această instituţie a ajuns o ruşine naţională. Drept este şi că dezgustul provocat de impostura din fosta Casă a Poporului riscă să ducă la calamităţi chiar mai mari, cum ar fi sădirea în mintea tot mai multor concetăţeni a ideii că România poate trăi şi fără Parlament, că a sosit timpul să facem economii la acest capitol.

Ar fi o eroare cu implicaţii fundamentale pentru cursul democratic al acestei ţări ca o asemenea idee să prindă tot mai multă carne.

Nu, nu se poate fără Parlament sau, sigur, se poate fără Parlament, dar asta ar echivala cu o nouă cădere în dictatură şi autoritarism, o paradigmă comparativ cu care Parlamentul penalilor din 2012-2016 ar semăna cu o gură de aer proaspăt.

Legile se fac în Parlament, nu la Palatul Cotroceni. Iar dacă preşedintele nu găseşte ca fiind dreaptă, eficientă, necesară, ori pur şi simplu pe placul său o lege trimisă de Parlament, ei bine, poate refuza promulgarea, o singură dată. Iar aleşii ţin cont de observaţiile şefului statului numai dacă vor. Dacă nu vor, nu ţin, i-o trimit înapoi în plic, iar de data asta Cotroceniul trebuie să o promulge. Sigur, preşedintele se poate adresa şi Curţii Constituţionale, dar cert e că deznodământul nu mai depinde de el.

În Parlament se pot strâmba legi, poate fi pusă cruce statului de drept, VIP-urile care au devalizat statul pot găsi protecţie, pot fi desfiinţate instituţii valoroase pentru echilibrul democratic, pot fi suspendate sau rase libertăţi care, azi, ni se par statornice şi naturale ca succesiunea anotimpurilor.

Parlamentul adoptă bugetul şi tot Parlamentul poate lua decizii care să arunce economia în aer în doi timpi şi trei mişcări, decide ce se întâmplă cu televiziunea şi radioul public, hotărăşte cum se desfăşoară alegerile şi cât de democratic va fi exerciţiul electoral.

Nu se poate fără Parlament într-o societate deschisă, dar nici cu un Parlament-menajerie nu se poate avansa.

Însă nu poţi avea parlamentari ceva mai curaţi decât predecesorii lor fără o presiune constantă pusă de opinia publică şi cu o prezenţă modestă la vot.

Din acest punct de vedere, 11 decembrie, ziua alegerilor parlamentare din 2016, nu va fi una ca oricare alta. Vrând-nevrând, ne vom raporta de zeci, sute, poate de mii de ori la ea în următorii patru ani şi bine ar fi să nu atingem acea culme a disperării în care să ne dorim a da timpul înapoi pentru a ieşi în sfârşit din casă şi a merge la vot.

Şi, pe final, încă un lucru, o banalitate dacă vreţi: cu cât prezenţa la urne creşte, cresc şi şansele formaţiunilor care propun continuarea, accelerarea şi adâncirea reformelor.

În lipsa lor, România se va topi mai repede decât ne putem imagina.

Acest lucru este foarte bine ştiut la nivelul politicienilor cu dosare penale, a celor cu mentalitatea călărită de fantoma FSN, a celor care se tem că vor pica odată cu reţelele mafiote din Educaţie şi Sănătate, azi aflate sub presiunea luptei anticorupţie.

Miza lor este ca duminică 11 decembrie, tot ceea ce înseamnă electorat necaptiv să stea acasă, să meargă la film, să facă ce vrea, numai să nu meargă la vot. Pentru ei, fiecare alegător „nealiniat” care lipseşte de la urne va fi de fapt un vot în plus.

Trebuie spus că Dragnea, Tăriceanu, Ponta au aşteptări mari în acest sens.

Cu o prezenţă ridicată la vot niciun parlamentar penal, nicio reţea în care e membru simplu sau pe care o patronează nu ar mai putea lupta.

Puteţi testa acest adevăr pe 11 decembrie.