Dacă pandemia de coronavirus ar fi un blockbuster hollywoodian în patru-cinci capitole, "Reîntoarcerea" ar fi un subtitlu potrivit pentru cel de-al doilea, în buza căruia ne-am trezit aproape fără să ne fi dat seama.
Aș fi aproape în stare să pariez că urmează "Marea panică", "Punctul terminus" și, numai un pic mai încolo, "Marea criză".
Atâta doar că, evident, nu cu datul în bobi de showbiz ne ocupăm și că nu-i absolut nimic amuzant aici - e vorba de viață (și de moarte) de-adevăratelea, în priză directă, fără duble și fără plasă de siguranță.
Numai în ultimele 24 de ore, statisticile înfricoșătoare din precedentele 24 au fost făcute țăndări: 82 de morți și aproape încă trei mii de persoane contaminate, cel mai negru bilanț de până acum.
Însă dincolo de titlurile zilnice - mii de cazuri nou-confirmate, noi recorduri negative în ceea ce privește decesele și internările de la Terapie Intensivă, o serie nou-nouță de restricții sanitare - , riscă să treacă nu atât neobservat, cât mai degrabă neînțeles raportul săptămânal al Institutului Național de Sănătate Publică referitor la evoluția din România a epidemiei.
Focare și instituții
Amintitul raport își permite luxul - rar, în aceste vremuri - să facă un pas-doi în spate și să analizeze toate datele strânse oficial până acum.
Mai bine de o zecime - 14% - dintre toate cazurile au fost confirmate în București. Cele mai multe persoane au murit în Suceava (deja celebrul caz al Spitalului Județean) și, din nou, în capitală. Tot ea e oficial considerată vulnerabilă (citește: riscă să se trezească în situația în care sistemul sanitar nu mai face față, așa-numitul scenariu italienesc în care doctorii se văd siliți să decidă pe cine tratează și pe cine nu), laolaltă cu 16 județe.
Când vine vorba de focare, datele Institutului de Sănătate Publică încep să schițeze un tablou ușor diferit față de cel care ne e pus zilnic sub ochi: în săptămâna precedentă au fost identificate aproape 280. Cele mai multe, aproape 50, în centrele de îngrijire destinate vârstnicilor sau minorilor. Aproape tot atâtea focare au fost depistate în spitale sau clinici, după care urmează școlile.
E destul de greu să nu te întrebi cum se face că, în aceste condiții, printre primele măsuri luate în București se numără închiderea restaurantelor și a barurilor și suspendarea activității sălilor de spectacole.
E mai mult decât nimic, sigur, dar cel puțin la o primă vedere pare și un soi de "Mircea, fă-te că muncești!" care nu e explicat deocamdată decât prin incidența cazurilor de contaminare la mia de locuitori: din nou, însă, unde sunt - potrivit statisticilor oficiale ale instituțiilor statului român - cele mai multe și mai grave focare? Tot în instituții.
Amenzi și încredere
Firește, nu te poți apuca să închizi centrele de îngrijire - neglijate cu asupra de măsură nu de azi, de ieri, ci de decenii întregi -, spitalele (așa chinuite cum or fi ele) sau școlile (nu pentru moment, cel puțin).
Însă vreo câteva măsuri de prevedere ar fi fost de dorit, dacă nu cumva chiar obligatorii, în timpul scurs de la încetarea stării de urgență până acum. Nici nu s-a încheiat bine odiseea redeschiderii școlilor, așa că e încă proaspătă în amintire rugămintea doamnei ministru Monica Anisie ca oamenii să nu mai stea doar pe margine și să comenteze, ci să ofere soluții (citatul e aproximativ): n-ar fi trebuit totuși ca soluțiile respective să fie căutate în primul rând de secretarii de stat din ministerul educației, dintre care nu puțini erau ocupați să candideze?
De izolarea focarelor și de anchetele epidemiologice se ocupă, în continuare, Direcțiile de Sănătate Publică. Adeseori depășite numeric și populate sau chiar conduse de diviziile de tineret-speranțe ale partidelor, fără prea mare legătură cu competențele propriu-zise în materie de politici de sănătate publică. Cine ar fi trebuit să încerce, fie și hurducăit-improvizat, o (re)profesionalizare în regim de urgență a respectivelor instituții?
Am descoperit, de asemenea, că marile reuniuni publice de tipul pelerinajelor ar putea să reprezinte riscuri la adresa sănătății publice - era o observație la fel de valabilă și-n primăvară, când ministerul de interne negocia un protocol pascal (doar) cu reprezentanții confesiunii religioase majoritare: în timpul scurs până acum ar fi fost imposibil, oare, de redactat o lege care, potrivit normelor europene în materie, să limiteze în mod previzibil și proporțional dreptul la libertatea religioasă?
Confruntate cu acest noian de probleme și de nelămuriri, oficialitățile române închid rapid localuri (după ce s-au poticnit, tradițional, atunci când a venit vorba de cazinouri și de păcănele) și trimit două zecimi dintre agenții de poliție să verifice în civil cum stă treaba prin târguri și piețe. Deosebirea față de prima parte a anului este că nu mai tragem cu tunul MapN în coronavirus, dar tare mă tem că mult nu mai e până când vreun cetățean obișnuit să fie iarăși amendat pentru că i-a fugit porcul din bătătură fără declarație pe propria răspundere.
Abia după aceea va fi momentul cel mai potrivit să se instaleze marea panică. Un film nereușit și greu de suportat, dar pentru care vom plăti cu toții.
