Contratimpii lui Năstase: Moscova, martie 1991-martie 2018

Într-o perioadă în care România are nevoie ca de aer de consolidarea apartenenţei sale la spaţiul euro-atlantic, Adrian Năstase recurge la tot arsenalul simbolic pentru a submina direcţia Vest şi a grăbi un viraj spre Est. Fostul premier acţionează în contratimp cu imperativele morale, istorice şi geopolitice de care Bucureştiul nu poate face abstracţie în creionarea politicii sale externe. Dar nu-i o surpriză. Năstase a procedat la fel în 1991 şi a repetat manevra, retoric în surdină, dar cu multă substanţă, cât s-a aflat la Palatul Victoria.

Dar care sunt "interesele noastre naţionale", la care trimite mesajul lui Năstase? "O apropiere între București și Moscova", potrivit esenţei surprinse şi popularizate, prompt şi cu tuşe elogioase, de braţul în limba română al propagandei ruse, Sputnik. 
Acuma, nu e niciun secret faptul că Adrian Năstase, al cărui ego poate fi probabil egalat doar de dimensiunile Casei Poporului, trăieşte cu nostalgia zilelor în care a fost ministru de Externe şi apoi premier al României.

În ce măsură are şi cu ce se mândri de pe urma acelor vremuri, ei bine, asta e altă întrebare. Pe care nu o vom ocoli.

În primul rând, o constatare legată de timpul prezent: după evacuarea sa din prim-planul politicii, efect al activităţii infracţionale pentru care a fost pedepsit de justiţie, Adrian Năstase s-a retras în principal pe blog şi la Fundaţia Europeană Titulescu. De pe aceste platforme lansează sistematic "sfaturi" şi "analize" de politică externă, publică aduceri aminte romanţate din timpul mandatelor sale şi critică neîncetat  parteneriatele strategice ale României cu Occidentul, inventând totodată o gamă largă de "nuanţe" cărora le conferă valoarea de "must" în raportarea la Rusia.

În al doilea rând, o perspectivă corectă asupra trecutului recent: timp de 25 de ani, omul politic Adrian Năstase s-a dovedit ori lipsit de simţul istoriei, ori, din contră, foarte bine conectat la ea (dar sub nicio formă din perspectivă românească autentică şi sub nicio formă trecând pe lângă noi fără a trezi suspiciunea unor legături obscure). Două ipoteze antagonice, după cum puteţi observa, iar eu aş alege să merg pe mâna celei de-a doua.

Sens în care, propun trei jaloane istorice ajutătoare: anul 1991, intervalul 2001-2004, perioada 2012-prezent. Primul - corespunde mandatului de şef al MAE; al doilea - celui de premier al României; ultimul - calităţii de condamnat penal şi sprijinitor pe faţă al Rusiei, cu tot arsenalul: studii, analize, conferinţe, memorialistică, vizite, anturaj. 

Însă o trecere în revistă a fiecăreia din perioadele consemnate mai sus ne va lămuri fără echivoc şi câtă Românie, şi cât interes naţional bat în inima lui Adrian Năstase. 

În 1991, era ministrul de Externe al unei ţări care doar ce se smulsese violent din strânsoarea de 45 de ani a comunismului (preţul plătit în morţi şi răniţi făcuse din România caz unic în regiune, să nu uităm asta!). În ciuda acestui sacrificiu şi al unor premise care de decenii şi decenii tot întârziau să apară, dar care, iată în sfârşit se iviseră - reluarea legăturilor cu Occidentul - ministrul de Externe Adrian Năstase punea umărul la blocarea ţării sale pe orbita URSS.

Un gest incalificabil din punct de vedere moral, istoric şi geopolitic, pecetluit prin Tratatul de colaborare, bună vecinătate și prietenie dintre România și URSS, semnat de Ion Iliescu şi Mihail Gorbaciov, la Moscova, în 5 aprilie 1991.

Personajul care strigă azi pe toate canalele că România a ajuns colonia UE şi SUA punea, în 1991, bazele juridice ale prelungirii statutului României de anexă a imperiului care cu adevărat ne secătuise resursele, ne omorâse elitele, ne rescrisese istoria şi ne împăiase viitorul (aspectul moral şi istoric, deci).

Şi, da, personajul care pozează azi în guru al politicii externe, depozitar al adevărului suprem în materie de parteneriate strategice şi apărător neobosit al interesului naţional, ei bine, personajul acesta e acelaşi care, în martie 1991, parafa în genunchi şi semna Tratatul cu o entitate statală care doar câteva luni mai târziu avea să-şi înceteze existenţa (aspectul geopolitic). 

Unde se ascunsese, aşadar, flerul geopolitic al lui Iliescu şi Năstase? Unde era interesul naţional în ecuaţia acelui tratat? Căci documentul asumat de România, sub condeiul tandemului Iliescu-Năstase, prevedea şi legarea de glie a Bucureştiului de Moscova prin împiedicarea aderării la NATO şi chiar a unor forme de nivel inferior de colaborare cu ţări sau alianţe care n-ar fi convenit URSS!

"În orice caz, ne-am trezit că Ion Iliescu, cu Năstase lîngă el, a semnat un tratat în care, la unul dintre articole, apărea o restricție în ceea ce privește libertatea de alianța, ceea ce nu există în tratatele semnate de celelalte state foste socialiste", recunoştea la un moment dat Petre Roman, care era premier în vremea în care Iliescu şi ministrul său de Externe, Adrian Năstase, făceau scamatorii cu suveranitatea, securitatea şi libertatea României. 

Din fericire, lucrurile n-au rămas în forma premeditată de cei doi, iar România şi-a putut configura ulterior propriul drum în politica externă. De roadele acelui mers al istoriei beneficiem azi, dar, din nefericire, sunt în continuare periclitate de oameni ca Adrian Năstase. Fostul premier nu s-a împăcat niciodată cu gândul că anexarea, din interior, a României la URSS/Rusia a eşuat.

După aproape un deceniu de la semnarea tratatului cu Uniunea Sovietică, Năstase a ajuns prim-ministru. Ecuaţia geopolitică, şi global, şi regional, se schimbase însă suficient de dramatic încât să permită progrese cel mult modeste în dosarul apropierii Bucureştiului de Moscova. 

Intervalul 2001-2004, în care Adrian Năstase s-a aflat la Palatul Victoria a coincis cu politica de lărgire a NATO şi UE, cu redefinirea priorităţilor SUA în regiunea noastră de interes şi, nu mai puţin important, cu dificultăţile Rusiei pe plan intern.

Chiar dacă nu i-a convenit lui însuşi la vremea respectivă, guvernarea Năstase a contribuit la aşternerea premiselor pentru aderarea României la spaţiul euro-atlantic. După cum spuneam, tăvălugul istoriei era prea puternic pentru tipul de rezistenţă pe care vectorii vasalităţii Bucureştiului faţă de Moscova i l-ar fi putut opune.

Şi totuşi, în mandatul său de premier, Adrian Năstase a făcut ce a fost omeneşte posibil pentru a da şanse unei viitoare apropieri strânse a României de Rusia, atunci când vremurile o vor permite.

Ce a făcut? Simplu: a guvernat. 

Iar guvernarea Năstase a însemnat, în esenţă, un discurs poleit european, în politica externă, şi măsuri care respectă reţetarul putinist, în politica internă: oligarhizare, zdrobirea societăţii civile şi presei liberei, sabotarea opoziţiei. 

Ca premier, Adrian Năstase nu a putut opri marşul României spre Vest, însă l-a întârziat cât a putut de mult. Şi a putut, nu degeaba este preţuit şi în zi de azi de cercurile politicii mari de la Moscova. Cine ştie, unii de acolo poate că întrevăd încă posibilitatea de a-l utiliza în mod direct sau poate că deja face servicii de interfaţă între unele cercuri de Aici şi cercurile de Acolo.

Scos din joc de o justiţie care i-a taxat comportamentul nesăbuit de politician, Adrian Năstase nu are încă acces la funcţii politice de la înălţimea cărora să poată înclina decisiv balanţa în direcţia Est.

Dar nici nu a stat degeaba. De la prima sa condamnare penală, în 2012, şi până azi a găsit alte căi pentru a sluji dezideratul pentru care în martie 1991 îşi punea semnătura ca ministru de Externe. Le-am enumerat mai sus: conferinţe, sfaturi, analize, vizite, anturaj, etc. Altfel spus, prin luările sale de poziţie în spaţiul public, a devenit un soi de "tehnocrat" al aparatului global de propagandă întreţinut de Kremlin. 

De altfel, strategia Moscovei, în spaţiul Europei de Est, a rămas neschimbată, doar tacticile modificându-se şi rafinându-se pentru a ţine pasul cu vremurile.

"Am avut plăcerea să-l reintâlnesc, ieri, și pe fostul ministru de externe Alexander Bessmertnykh", scrie Adrian Năstase în nota-raport de pe blogul său, privind vizita făcută la Moscova, de alegeri. 

Un gând ales, iată, şi, cu siguranţă, sincer. "Noul tratat cu Romania deschide calea semnarii unor tratate asemanatoare si cu alte tari ale Europei de rasarit: Bulgaria, Ungaria, Polonia, Cehoslovacia", spunea Bessmertnykh la vremea la care Năstase şi Iliescu parafau "prietenia" cu URSS.

Câtă subtilitate în ilustrarea continuităţii, prin strecurarea unei trimiteri la fostul omolog din martie 1991 într-o postare despre vizita efectuată la Moscova în martie 2018!