Cine l-a convins pe Dragnea să dea înapoi

Ce contrast între Dragnea de acum o lună de zile și Dragnea de azi!

La sfârșitul anului trecut, nu știa cum să mai arate că el va fi adevăratul prim-ministru. Pe 3 ianuarie, nici măcar nu l-a lăsat pe Grindeanu la pupitrul de unde anunța miniștrii PSD. Ieri, întrebat de Toma Petcu, reporter Digi 24, dacă ia în calcul în calcul angajarea răspunderii Guvernului pe ordonanțele anti-justiție a răspuns cu un aer foarte surprins: ”Eu nu sunt la Guvern.”

Reporterul revine: ”Ştiu că nu sunteţi la Guvern şi...” Iar Dragnea continuă, sobru și ușor jignit de o asemenea întrebare impertinentă: ”Nu, vorbesc foarte serios. În subiectul ăsta trebuie să vorbiţi cu Guvernul. Cu premierul şi cu ministrul Justiţiei.”

Ce schimbare, de la Dragnea care spunea plin de el că este singurul care cunoaște programul de guvernare ”din scoarță în scoarță” la Dragnea care susține acum că nu știa ce conțin ordonanțele în momentul în care au fost trimise la guvern de către ministrul Justiției! ”Şi eu m-am uitat cu foarte multă curiozitate, după ce m-am întors din America,” declara ieri. Cu toate că unul dintre documente conținea o urmă electronică lăsată de calculatorul unuia dintre colaboratorii săi, de la Cancelaria președintelui Camerei Deputaților.

Ce metamorfoză, de la Dragnea care, după proteste, apăra din răsputeri ordonanțele la Antena 3, oferind argumente peste argumente că sunt inocente, la Dragnea care susține, nici mai mult, nici mai puțin că ”n-am înţeles foarte mult, exact ce vor să facă, aştept şi eu să văd totuşi o linie clară.”

De la Dragnea care bătea cu pumnul în masă după întoarcerea din SUA - „Vreau ca programul de guvernare să fie pus în practică în totalitate” la Dragnea care mai că ne implora să-l credem pe cuvânt – ”Nici nu am vorbit cu ei (premierul și ministrul Justiției – n.m.) şi nici nu vreau să vorbesc cu ei acest lucru.”

Merită să vedeți cum s-a dezumflat șeful PSD, în mai puțin de o lună, și să comparați declarațiile lui de pe 30 decembrie, de pe 3 ianuarie și cele de ieri. Imaginile arată cum s-a topit liderul maxim, care deborda de siguranță de sine, care nu mai făcea niciun secret din dorința de a stăpâni de unul singur, cu mână de fier și partidul și țara, iar în locul lui a reapărut vechiul Liviu Dragnea. Viclean și chibzuit, străduindu-se din răsputeri să nu îi cadă masca de activist modest, harnic și competent.

De ce s-a repliat liderul de facto al puterii? În niciun caz pentru că a renunțat la planurile sale de acaparare totală a puterii. Dar a deschis prea multe fronturi deodată și este la un pas de a coaliza împotriva sa o masă critică de adversari. Doi dintre ei sunt suficienți pentru ca Liviu Dragnea să piardă în câteva luni tot ce a reușit să câștige, cu greu, în ultimii ani.

În primul rând, amintirea momentului ianuarie 2012 l-a neliniștit pe Dragnea. Cine i-a readus în memorie modul în care a căzut guvernul Boc și cum a început sfârșitul regimului Băsescu se pare că și-a atins ținta. L-a adus cu picioarele pământ.

Au fost spontane protestele de acum cinci ani, considerate de televiziunile de casă ale PSD ”o nouă revoluție”? Au fost tinerii cu cocktailuri Molotov cetățeni de bună credință, revoltați de înlăturarea lui Raed Arafat de la Ministerul Sănătății? Sau i-a aruncat în luptă cineva cu suficiente resurse și forță organizatorică ca să deturneze un protest pașnic, cu nimic diferit de cel de pe 22 ianuarie 2017? Cineva suficient de interesat să provoace o schimbare de regim, pentru a aduce USL la putere.

A fost căderea guvernului Ungureanu rezultatul natural al unor erori grave sau a fost provocată și orchestrată de aceleași forțe obscure care transformaseră, cu doar câteva luni în urmă, centrul Bucurestiului în câmp de război urban? La aceste întrebări probabil că și-a răspuns deja Liviu Dragnea, având în vedere că el a fost unul dintre beneficiari.

Este greu de crezut că duminica trecută nu și-a amintit de resorturile ascunse ale protestelor de acum cinci ani și că nu a realizat că și protestele din 2017 ar fi putut lua aceeași turnură, după ce adevărații protestatari au plecat acasă. Așa cum s-a intimplat și în 2012.

Nu de proteste pașnice și de oameni revoltați de perspectiva reîntoarcerii la anii de glorie ai partidului stat îi este frică șefului PSD. Ci de cei care s-ar putea folosi de ei pentru a-i vorbi pe singura limba pe care o înțeleg cei ce nu respectă decât de forța brută.

De aceea i-au venit în minte cuvintele ”mineriadă” și ”tentativă de lovitură de stat”, după ce a aterizat din Statele Unite. Asta acuzau cei aflați în locul lui Dragnea în zilele când el și alți colegi din actuala coaliție de guvernământ aplaudau manifestările de ”spirit civic” din Piața Universității. Din platourile televiziunilor care puneau lupa pe 2000 de manifestanți pentru a da senzația că asistăm la un nou 22 decembrie 1989.

Singura diferență, esențială totuși, este că de această dată el s-ar fi putut afla de cealaltă parte a baricadei. De aceea l-a trecut un fior rece. După cum am văzut, nu s-a întâmplat. Mineriadele au continuat să rămână specialitatea liderilor formați la școala partidelor neo-comuniste.

Al doilea front pe care l-a deschis este în propriul partid. La prima vedere, în spatele lui Liviu Dragnea s-a aliniat tot partidul. Fals. Foarte mulți lideri își doresc să reușească să pună botniță justiției și să încalece serviciile. Dar comuniunea de interese se oprește aici. Pentru că modul în care șeful a împărțit puterea în partid și în guvern a nemulțumit majoritatea.

Au fost lăsați pe dinafară lideri locali cu greutate, dar care nu fac parte din clubul ”sudist” pe care se bazează Dragnea și cărora le-a dat partea leului. Au fost tăiați de la porție și oamenii lui Ponta. Au fost excluși complet și cei bănuiți că sunt oamenii serviciilor de informații. Dar mai ales, s-a creat un dezechilbru major între cei din Muntenia și Oltenia și din restul țării,  București în mod special. Pentru prima oară, PSD a devenit un partid condus de periferie.

Cu puține excepții, PSD a fost condus, de la înființare până de curând, de un nucleu de lideri cu rădăcini vechi în aparatul central al PCR și al Securității, aflat în București. Iliescu, Roman, Năstase, Geoană, Ponta și mulți alții, abonați permanenți la funcții înalte, sunt bucureșteni. Boieri, rude sau oameni de casă ai boierilor roșii, de Primăverii.

Pentru liderii din Capitală, baronii locali, precum Dragnea, Oprisan, Mischie, Sechelariu, au fost buni doar ca să le colecteze voturi de pe ulițele înoroiate ale patriei, fără ca ei să-și murdărească pantofii. În schimb, le-au dat dreptul de a-și exploata la sânge guberniile și pe cei care le populează. De la București au primit doar mărunțiș. Tunurile grele erau rezervate pentru cei de la centru, nu pentru cei din provincie.

Acest aranjament nu a fost tocmai echitabil. Pentru că fără voturile strânse de baronii locali, PSD nu ar fi putut rămâne la putere. În București și în marile orașe, social democrații au obținut mai tot timpul procente modeste. Restul țării, Moldova și sudul, mai ales, prin voturile strânse de la cei mai necăjiți români de către vătafii partidului le-au asigurat prosperitatea și păstrarea puterii. Fără ei, Iliescu ar fi fost de mult istorie.

Odată cu preluarea partidului de către Dragnea, provincialii și-au luat revanșa. Boierii locali au pus mână pe cufărul lui Vodă. Doar că, după cum spuneam, nu toți au primit parte egală. Dragnea a împărțit așa cum împărțeau și predecesorii săi. Favorizându-i pe ai lui. Prilej de multă frustrare mocnită în partid.

Ceea ce l-a scutit, până acum, pe Liviu Dragnea de o răzmeriță internă a fost victoria sa de anul trecut. Nu la victoria în alegeri mă refer. Ci la cea mai importantă performanță a liderului PSD. Aceea de a păcăli ”sistemul”.

Anul trecut, Liviu Dragnea a trăit cu teama că va fi scos din joc. Că în ultimul moment va fi deschis un nou dosar penal împotriva sa, că va fi arestat, că vor începe să apară informații despre afacerile sale. Că va fi obligat să reunțe la conducerea partidului. Și că va rata șansa de a se afla la cârma PSD când va câștiga alegerile. Nici măcar nu a făcut un secret din această frică. A vorbit și vorbește în continuare deschis despre ea.

De aceea, de fapt, a și jucat prudent, nu a încercat să dărâme guvernul, a evitat o confruntare majoră cu președintele, a suportat umilința de pe treptele DNA și a continuat să spună că nu va schimba legile anticorupție.

Evitarea unei lovituri de grație a fost, dacă judecăm după temerile pe care le exprimă și azi, marea performanță de anul trecut a lui Dragnea. Cum a reușit? Cel mai probabil, a găsit punți de dialog cu instituțiile de forță și i-a convins că nu mai prezintă un pericol. Că a înțeles lecția din 2012. Poate a exploatat și războaiele interne din unele instituții. Poate s-a folosit și de celelalte războaie, cele dintre instituții, promițând sprijin tuturor taberelor, în caz de victorie în alegeri. Poate și promisiunea suspendării lui Klaus Iohannis a contat.

Indiferent, însă, ce combinație de promisiuni și legături vechi a folosit e limpede că a fost una de succes. Proba: ceea ce el numește acum, cu dispreț, ”sistem” a fost convins că el nu mai reprezintă o amenințare pentru stat, pentru ordinea existentă și că va juca în continuare supus și atent la liniile roșii.

Unul sau mai mulți dintre cei ce au apărat România în 2012 au ajuns să se mintă singuri că PSD nu va coloniza din nou statul. Că nu va pune, din nou, stăpână peste bugete specia de corupți pe care se chinuie să o stârpească de ani buni. Că nu vor promova amnistii și grațieri. Că nu vor încerca să distrugă mecanismele de control pe care instituțiile de forță le-au instiuit pentru a proteja România de excesele politicienilor lacomi și iresponsabili. Că nu vor încerca să-i încalece pe toți cei care i-ar putea trage la un moment dat la răspundere. Că nu vor ajunge din nou să zgâlțâie parteneriatele strategice.

S-au amăgit din prostie sau au făcut-o cu bună știință, sperând, dintr-un alt soi de prostie, că își vor putea păstra funcțiile și puterea fraternizând cu reprezentantul de vază al celor pe care i-au belit și umilit ani la rând.

Au uitat că până în 2005 sute de alți șefi din justiție și servicii au încercat aceeași formulă și nu au reușit să obțină mai mult decât statutul de preș pentru toți politicienii aflați la un moment dat la putere. Au uitat și că schimbarea care a făcut diferența după 2005 a fost că au reușit să rămână uniți. Și nu în jurul ciozvârtelor pe care le primeau de la politicieni, ci al unor principii: stat de drept, justiție, luptă anticorupție.

Victoria împotriva acestor oameni, a instituțiilor, i-a dat aripi lui Liviu Dragnea, nu scorul din alegeri. De asta a ajuns să se simtă invincibil. De asta a crezut că poate face orice, că nimeni nu îl mai poate opri să ia toată puterea. Propunerea ca premier a lui Sevil Shhaideh a fost primul său urlet de victorie, un cadou arogant pe care și l-a făcut pentru performanța remarcabilă de a-i învârti pe degete pe cei ce au fost la un pas de a-l scoate definitiv din politică. Și au ratat ocazia.

Din păcate pentru Dragnea, s-a bucurat prea devreme. A făcut aceeași eroare ca și cei de care a râs în decembrie, când își savura triumful. A concluzionat prematur că lupta s-a încheiat. S-a relaxat, a călcat pedala până la fund și a făcut greșeli mari.

Partea proastă pentru el este că nemulțumiții din PSD au înțeles că schimbarea de atitudine față de ordonanțe, minciuna că nu știa ce conțin, distanțarea, chiar și formală, de guvern, este semn de slăbiciune: ”sistemul” i-a rezistat, a ripostat, iar Liviu Dragnea bate în retragere. Este puțin probabil ca opoziția internă să îl atace înainte de a simți că înfrângerea sa este certă, însă din euforia care domnea în partid în decembrie, din convingerea că nimeni nu le mai poate sta în cale, nu a mai rămas mare lucru. Este o chestiune de timp până ce contestatarii vor prinde glas.

Își va schimba liderul PSD obiectivele? Nici vorbă! Singurul lucru pe care Liviu Dragnea l-a înțeles în ultima săptămână este că trebuie să-și schimbe tactica. A realizat că un nou atac frontal, brutal, care să-i rezolve toate dorințele dintr-o dată, va fi respins cu aceeași fermitate.

Și chiar dacă are avantajul că îi furnizează muniție pentru planul de suspendare a președintelui, după cum scriam săptămâna trecută, are și un mare dezavantaj. Îi compromite șansele de a scăpa de rigorile legii. Ori, degeaba ar reuși să-l demită pe Klaus Iohannis dacă el nu va putea candida la președinție.

Soluția? O va lua pe ocolite, cu mai multă răbdare și viclenie.