Cine împiedică descoperirea noilor antibiotice
Din perspectiva unor investitori, managementul eficient crește valoarea acțiunilor. În ceea ce privește industria farmaceutică, această logică simplistă ar justifica creșterea prețurilor prin diverse manevre financiare și nu datorită investiției în inovații. Industria farmaceutică nu este ca alte industrii. Aceasta trebuie să servească interesul public și să ofere inovațiile medicale esențiale pentru ca societatea să lupte împotriva bolilor.
În general consumatorii sunt pacienții, iar cumpărătorii guvernele. Chiar și în Statele Unite, procentul achizițiilor publice este de 40% din totalul medicamentelor prescrise. Guvernele sunt cele care oferă fonduri și pentru o mare parte din cercetarea care contribuie la profiturile industriei.
Plătitorii de taxe finanțează o treime din cercetarea pe sănătate, la nivel global. Guvernul SUA este cel mai mare finanțator al cercetării și dezvoltării medicale din lume.
Așa că decidenții politici ar trebui să insiste ca eforturile industriei să fie direcționate către zonele care maximizează beneficiile pentru pacienți și plătitorii de taxe, și nu pentru manevre financiare care aduc profituri rapide.
Industria farmaceutică funcționează optim atunci când acțiunile pentru binele public și profitul privat coincid, cum ar fi situațiile în care medicamentele inovatoare cresc cotele de piață. Din nefericire, lucrurile nu funcționează așa întotdeauna, iar asta poate avea rezultate tragice.
Pe piața antibioticelor în mod special, divergențele dintre goana după profit și binele public conduc lumea în pragul unei crize.
Antibioticele au intrat în uzul comun în anii ‘40 și au făcut ca boli foarte periculoase anterior, cum ar fi pneumonia sau infecțiile cauzate de răni, să devină banale în fața tratamentului.
Antibioticele stau la baza medicinei moderne. Spre exemplu, fără acestea, orice operație ar deveni mai riscantă și chimioterapia ar fi mai dificilă.
Dar antibioticele își pierd eficiența în timp. Generațiile vechi de cercetători găseau rapid noi substanțe eficiente, însă astăzi este din ce în ce mai greu. Pentru infecții precum pneumonia (unele tuplini), E. coli sau gonoreea nu există planuri de rezervă.
Teoretic, asta ar însemna că toate companiile farmaceutice au intrat în competiție pentru descoperirea unor noi antibiotice. Dar majoritatea industriei a abandonat această cercetare. Dezvoltarea unor noi linii de antibiotice este costisitoare, dificilă și mai puțin profitabilă decât investirea în alte câmpuri de cercetare, precum cancerul sau diabetul.
Problema, din punct de vedere al industriei, este că nu se pot pune prețuri mari pe patente în cazul antibioticelor, astfel încât companiile să își recupereze rapid banii. Când este descoperit un nou antibiotic, autoritățile din domeniul sănătății publice vor să aibă rezerve din acesta și insistă ca noul medicamentul să fie folosit ca ultimă soluție, după ce alte antibiotice nu au funcționat — un demers corect.
Drept rezultat, este foarte probabil ca un nou antibiotic să fie răspândit pentru uzul public abia după ce i-a expirat patentul, când dezvoltatorii acestuia intră în competiție cu producătorii de medicamente generice.
În luna ianuarie, industria farmaceutică a făcut un mare pas spre rezolvarea acestei probleme — peste 100 de companii și asociații profesionale din mai mult de 20 de state au semnat o declarație prin care cer guvernelor să adopte un nou model al dezvoltării antibioticelor. În cadrul acestui model, semnatarii s-au angajat să ofere acces la noile medicamente pentru toți cei care au nevoie de acestea, să investească în cercetare care prioritizează interesul public la nivel global și să contribuie la ameliorarea procesului prin care oamenii și animalele dobândesc rezistență la medicație.
La rândul lor, guvernele trebuie să ajute industria să atingă aceste obiective. Una dintre metode ar putea fi prin adoptarea unei propuneri pe care am lansat-o anul trecut: să ofere o recompensă de 1 miliard de dolari pentru cei care dezvoltă cele mai utile tipuri de antibiotice. Astfel de investiții ar echilibra balanța între randamentul investițiilor și accesul public la prețuri decente, reducând pe termen lung și costurile guvernelor.
Metoda ar permite crearea stocurilor de antibiotice la un cost de 25 de miliarde de dolari în următorii 10 ani. Suma este infimă, dacă se împarte în cadrul țărilor din cadrul G-20, iar investiția extrem de eficientă — doar costurile cauzate de rezistența antibioticelor sunt de aproximativ 20 de miliarde pe an strict în SUA.
Guvernele trebuie să introducă stimulente pentru cercetarea și dezvoltarea antibioticelor. O opțiune ar mai fi stabilirea unei taxe de acces la piață, care să fie colectată de către autoritățile de reglementare farmaceutică. Acest sistem ar recunoaște că antibioticele sunt o resursă comună și epuizabilă, de care depinde viabilitatea unei întregi game de produse farmaceutice și dispozitive medicale - de la chimioterapie la operații pentru încheieturi.
Abordarea este similară cu cea din sectoarele energiei, apei sau pescuitului, unde reglementările trebuie să asigure faptul că resursele și infrastructura sunt gestionate în așa fel încât să răspundă atât nevoilor consumatorilor, cât și a afacerilor care se bazează pe acestea.
Pentru implementarea soluțiilor, ar fi nevoie (în SUA) de 2,5 miliarde de dolari pe an, o sumă aproape irelevantă pentru o industrie puternică, care reprezintă doar 0,25% din totalul vânzărilor. Iar schema ar fi una atractivă dacă implementarea ar fi de tipul "pay-or-play" (intră în joc sau plătește). Companiile ar putea decide dacă preferă să investească în cercetare și dezvoltare sau să contrbuie la un fond comun care să răsplătească eforturile celor care produc medicamentele necesare.
Pentru asta, companiile și guvernele trebuie să cadă de acord că antibioticele nu sunt o marfă oarecare.
Titlul, introducerea și sublinierile aparțin editorului
