Cine îl poate scoate pe Tăriceanu din jocul "de-a Dej" în care s-a băgat. Şi câteva detalii fierbinţi din trecutul lui

De unde începe şi unde se termină linia roşie, atunci când vine vorba de tratarea cu dispreţ a memoriei deţinuţilor politici şi de injectarea în mintea generaţiilor mai tinere a otrăvurilor care le pot deforma raportarea la trecut şi prezent? Exasperaţi de ritmul luptei anti-corupţie, politicieni care au subminat dezvoltarea României prin afacerile lor calcă zilnic în picioare cele mai sensibile episoade din istoria ţării lor. Comit acest delict cu seninătatea şi siguranţa cu care, până nu demult, comiteau, de la înălţimea influenţei şi a funcţiilor deţinute în statul român, ceea ce azi procurorii DNA numesc, simplu, infracţiuni. Preşedinte al Senatului, Călin Popescu Tăriceanu este un caz ce merită studiat cu o atenţie aparte. Încăpăţânarea cu care recurge la cele mai stridente comparaţii l-a purtat dincolo şi de linia roşie trasată cel mai în adâncime. În cazul său, istoria nu mai are ce lecţii să dea, nimic nu pare a-l mai putea scoate din inerţie. În schimb, împrospătarea continuă a propriei noastre memorii poate fi antidotul suprem la oameni ca Tăriceanu.

*„Şi a tras Cârnu un scaun lângă masă, m-a legat cu mâinile la spate după spătar, cu frânghie, aşa, după aia a suit scaunul pe alt scaun şi a urcat scaunele pe masă şi mi-a legat coada acolo sus în cârlig. Şi era un lanţ şi a băgat lanţul aici, după frânghie, cum eram legată la mâini. (...) Când m-a urcat de tot acolo, mi-a dat drumul la coadă, mi-a dezlegat părul şi m-a lăsat numa-n mâini. Da' păi tot nu i-am vândut (pe partizani – n.r.)... Şi după aia m-a dat jos, m-a dezlegat la mâini, era o căldare de apă pă sobă acolo şi a muiat un sac în apă, l-a stors, mi-a luat fota aia după mine şi-a pus sacul aşa, peste mine. Şi a băgat pe mâna dreaptă un d-ăla dă cauciuc, aşa, cu şnur, şi m-a făcut toată numai dungi groase cât mâna.” - Elisabeta Rizea

*„Sunt condamnată la 12 ani închisoare. Procesul a durat 6 zile. Ancheta — cinci ani. Deci, am executat până azi, cinci ani de închisoare. Singură. Într-o celulă de 5 metri pătraţi, 1827 de zile. Singură, 43 848 de ore. Într-o celulă unde fiecare oră are, inexorabil, 60 de minute, fiecare minut, 60 de secunde. Una, două, trei, patru, cinci secunde, şase, şapte, opt, nouă, zece secunde, o mie de secunde, o sută de mii de secunde. Am trăit singură, în celulă, 157 852 800 de secunde de singurătate şi de frică. E un lucru care nu se spune, se urlă! Mă condamnă să mai trăiesc încă 220 838 400 de secunde. Să mai trăiesc atâtea secunde sau să mor din atâtea secunde.“ - Lena Constante

*„L-au bătut până la moarte. În momentul în care au vrut să îl arunce în groapă, Vişinescu i-a înfipt un cuţit în inimă, vrând să vadă că intr-adevăr a murit acest mare opozant al regimului.” - Violeta Vâlcu, despre agonia şi ultimele clipe ale fruntaşului ţărănist Ion Mihalache.

*„Trebuia să faci lucruri care să le dovedească educatorilor că tu ai rupt complet cu eul tău din trecut şi, pentru asta, trebuia să faci o serie întreagă de umilinţe. (...) La un popă, care trăieşte, săracul, şi acum, puţin înnebunit, din Constanţa, îl punea să facă, în fiecare dimineaţă, liturghie cu pişat şi cu căcat şi să-i împărtăşească pe ceilalţi.“ - Corneliu Coposu

*„În ajun a venit un miliţian care se chema Glonţ şi zice: <<Dacă îţi vine să naşti eu sunt de gardă şi să strigi: Domnu’ miliţian! şi ţi-aduc un doctor repede>>. Culmea, asta se petrecea în 12 aprilie seara. Şi într-adevăr, pe la două noaptea am sărit din pat pentru că am simţit că s-a rupt apa şi am spus: <<Fetelor, nasc!>> şi atunci Iuliska, unguroaica, a sărit şi a început: <<Domnu’ miliţian, naşte gravida!>>. (...) Deci am născut, în ziua aia. Eu n-am vrut să ţip şi n-am ţipat deloc pentru că mi-era ruşine de bărbaţii pe care îi cunoşteam şi gâfâiam îngrozitor şi, văzând ei că s-a anunţat la două noaptea, trei, cât o fi fost, că naşte gravida şi la douasprezece era linişte pe culoarul femeilor, nici o mişcare, au crezut că am murit. Şi au început să cânte <<Trista duminica>> în surdină, se auzea prin geam aşa, un mârâit.” - Ioana Berindei

Or fi destule aceste frânturi de mărturii?

Or fi ele suficient de grăitoare pentru a pune în lumină răutatea (da, în primul rând răutatea) pe care o degajă orice comparaţie între actul de justiţie din 2016 şi cel din timpul terorii, anii '50-60'? 
Răspunsul e DA şi NU, iar asta pentru că totul depinde de fibra morală a celui la care te raportezi. 

Dacă te raportezi la persoana lui Călin Popescu Tăriceanu, de pildă, este mai mult ca sigur că asemenea crâmpeie de mărturii nu vor putea schimba ceva, de vreme ce biblioteci întregi care s-au scris în ultimii 25 de ani nu l-au cadorisit cu darul autocenzurii. 
De vreme ce nimic, în forul său interior, nu l-a avertizat că, făcând paralelă între DNA şi SRI, pe de o parte, şi Securitatea lui Dej, pe de alta, comite o eroare incomensurabilă. 
De vreme ce nici un licăr de umanitate nu s-a găsit în fibra sa morală (atâta câtă o fi) să îl avertizeze că e pe punctul de a comite o blasfemie atunci când compară soarta sa şi pe a baronilor corupţi din zilele noastre cu destinul de neimaginat al deţinuţilor politici din anii '50-'60. 
În fine, de vreme ce nici o carte de istorie recentă nu l-a pus în gardă că duce în derizoriu impactul şi semnificaţiile crimelor înfiorătoare comise de capii poliţiei politice, atunci când, fie şi implicit, îi pui în aceeaşi balanţă pe Nicolschi, Drăghici, Bodnarenko, Enoiu ş.a. cu Laura Codruţa Kovesi. 

„DNA, cu ajutorul denunţului, ce nu a mai fost practicat la această scară din anii 1950, a reuşit să se substituie în bună măsură alegătorilor şi să decidă, prin abuzul puterii ce-i este conferită de lege, cine poate să stea în faţa cetăţenilor pentru a le cere încrederea şi cine trebuie privat de exerciţiul acestui drept constituţional. Mă întreb astăzi, încă o dată, cine anume stabileşte politica DNA şi SRI, cine decide, în interiorul acestor instituţii, care va fi următoarea victimă? Aceste agenţii au devenit o supra-putere, situându-se deasupra celor trei puteri constituţionale ale statului. O supra-putere ocultă şi iraţională ce trezeşte, în mintea generaţiilor mature, amintirea rolului pe care-l juca cândva partidul comunist şi braţul său înarmat, securitatea”, susţine Tăriceanu, în scrisoarea deschisă publicată marţi, la scurt timp după ce DNA a dispus punerea lui sub urmărire penală pentru mărturie mincinoasă și favorizarea făptuitorului.
„Păi trebuie să împărtăşim un minimum de valori, partidul ăsta (PNL – n.r.) şi activiştii lor seamănă cu ăia din anii '50 şi '60, când se bucurau la orice om care ajunge la puşcărie şi căruia drepturile şi libertăţile fundamentale i-au fost încălcate, ăsta e modelul pe care ei îl practică astăzi în România. Eu nu vreau aşa ceva pentru mine, libertatea umană este mai presus decât orice şi prezumţia de nevinovăţie trebuie respectată, oamenii care au greşit, sigur, trebuie să fie pedepsiţi conform legii, dar pedeapsa nu o fac partidele politice, în Parlament nu au dreptul să facă aşa ceva, noi trebuie să aşteptăm decizia instanţei, instanţele fac justiţia în România, nimeni altcineva. Îi văd cum se comportă la fiecare solicitare de începere a unei urmăriri penale pentru cineva, e bucurie, e o isterie la PNL, ăsta e partid care seamăn perfect cu Partidul Comunist din anii '50-'60 cu activiştii ăia pe care îi recrutau, care nu înţelegeau nimic, erau îndoctrinaţi şi aplaudau la nesfârşit, scandau lozinci cum să băgăm în închisori duşmanii poporului”, declara acelaşi Călin Popescu Tăriceanu, cu o săptămână înainte de punerea sa sub urmărire penală în dosarul în care alte nume grele atrag reflectoarele (Tal Silberstein, Remus Truică, Al României Paul, Dan Andronic).

Trebuie însă reţinut că această comparatie cu prigoana din anii '50 nu e o premieră. 

Ea a mai fost făcută, sub diverse formule, şi înainte ca actualul preşedinte al Senatului să o ducă, acum, pe cele mai înalte culmi. 

Sigur, a fost făcută tot de prieteni politici şi de convingeri ai domniei sale, precum Adrian Năstase, Dan Voiculescu, Victor Ponta.

Comparaţia asta malignă a fost chiar ilustrată în ziarul unui securist dovedit, între timp şi condamnat penal la 10 de închisoare cu executare, Dan Voiculescu. 
Numărul din 3 iulie 2012 al Jurnalului Naţional ieşea de sub tipar cu o copertă de noaptea minţii: portretul lui Adrian Năstase tronând impetuos alături de cele ale lui Iuliu Maniu, Gheorghe Tătărescu, Constantin Argetoianu, Ion Gigurtu și generalului Arthur Văitoianu. Cu titlul: „Foşti prim-miniştri ai României deţinuţi politic”.

Orice comentariu ar fi de prisos.

Revenind în prezent, cu o actualizare, cred, tot mai necesară, aş mai puncta ceva.

Dacă tot pomenim numele lui Tăriceanu, să nu uităm că el a mai fost asociat în contextul unor tunuri răsunătoare.

Pe lângă recenta poveste a DNA cu retrocedări şi despăgubiri, presa însăşi a dedicat spaţii largi dedesubturilor unor afaceri precum Porţile de Fier I-VA TECH (Călin Popescu Tăriceanu era ministru şi oficial de prim plan în respectivul dosar) sau Sterling Resources-ANRM (afacere perfectată când Tăriceanu era premier). 

Cu privire la cazul Sterling, Emil Boc a făcut în 2009, când conducea Guvernul, mai multe afirmaţii în care îşi acuza predecesorul de subminarea economiei naţionale prin încheierea acelui acord de explorare şi împărţire a producţiei pentru două perimetre din Marea Neagră, între Agenţia Naţională a Resurselor Minerale şi compania Sterling Resources Ltd. Călin Popescu Tăriceanu l-a dat în judecată pe Emil Boc pentru calomnie, dar a pierdut definitiv procesul (sentinţă pronunţată în 2011).

Nu în ultimul rând, pentru interesul naţional al României numele lui Tăriceanu trimite şi la episodul din vara lui 2006, când premier fiind, a anunţat intenţia Guvernului său de a retrage trupele româneşti din Irak.

Brusc, subit, fără consultarea şefului statului, fără prevenirea aliaţilor şi a partenerilor strategici ai României.

În ciuda a ceea ce se putea vedea şi intui de la o poştă, Tăriceanu susţinea atunci că România trebuie să-şi continue drumul spre Vest; iar el, personal, îşi continua drumul în Citroen, nu cu Lada, probabil că să fie de-a dreptul convingător. 

Acum, acelaşi Tăriceanu susţine că apără statul de drept şi, s-ar deduce prin asta, şi parcursul României spre Vest. 

Dar cum să i le iei a bune, când prin tot ceea ce face subminează, de fapt, orice pas concret menit să reconfirme acest azimut?