Cine este aliatul României în dosarul Venezuela?
La prima vedere, Bucureştiul nu se arată foarte preocupat de evoluţiile din Venezuela, deşi vorbim de o ţară în care populaţia trăieşte un supliciu similar celui pe care şi România l-a cunoscut până în decembrie 1989 şi unde partenerii strategici ai României de azi, dar şi rivalul său istoric de la Est au interese deosebite. Problema majoră pe care o ridică acest dosar este aceea că o atitudine, oricât de discretă ar fi ea, tot echivalează cu o poziţie care spune tot mai multe.
În ultima perioadă 75% din populaţie a slăbit în medie cu 8,6 kilograme, releva un studiu de la începutul anului 2017, în lunile care au urmat presa internaţională publicând numeroase dovezi - foto, video şi mărturii - că foametea mătură Venezuela de la un capăt la altul.
Cele mai recente previziuni ale ONU, datând de la sfârşitul lui 2018, arată că, până la sfârşitul lui 2019, numărul celor plecaţi din ţară va atinge pragul record de 5,4 milioane de persoane (şi încă n-a început niciun război civil acolo, deşi dictatorul Nicolas Maduro ameninţă cu unul).
Penuria, inflaţia galopantă şi persecuţia sistematică folosită de regimul Maduro pentru a se agăţa de putere au făcut ca Venezuela să nu mai poată fi privită ca o problemă regională sau continentală, ci cât se poate de mondială. Prin urmare, dosarul reclamă o poziţie prioritară şi pe agenda de politică externă a României, urgenţa fiind amplificată de faptul că Bucureştiul asigură de la 1 ianuarie Preşedinţia Consiliului UE.
Cât este de încinsă atmosfera politică de la Caracas rezultă inclusiv din informările publice făcute de Ministerul de Externe de la Bucureşti, care "recomandă părăsirea în cel mai scurt timp posibil a acestui stat dacă nu există motive de prelungire a şederii".
Cu adevărat relevant, însă, este punctul culiminant al baletului diplomatic internaţional din ultimele zile.
Deschiderea a făcut-o preşedintele Donald Trump, care a anunţat că SUA şi aliaţii din America Latină îl recunosc pe liderul opoziţiei, Juan Guaido, care s-a autoproclamat preşedinte al ţării, în condiţiile indubitabilei hemoragii de legitimitate suferite de Nicolas Maduro şi acoliţii săi. Iar continuarea au asigurat-o principalele cancelarii europene plus Parlamentul European, care au transmis un mesaj similar.
Doar că... vedem aici o continuare şchioapă.
Pe cât este de important, pentru forţa semnalului dat de continentul european, faptul că 12 ţări, în frunte cu Germania, Franţa, Marea Britanie şi Spania, recunosc deschis şi fără rezerve legitimitatea preşedintelui autoproclamat de la Caracas, pe atât de semnificativ este faptul că încă lipseşte consensul la nivelul Uniunii Europene. Şi fără consens, o poziţie-bloc a UE nu se poate lega. Iar cu cât trece timpul, cu atât mai chinuitoare devine fractura.
"Mai sunt unii care se opun", recunoştea, recent, ministrul de Externe spaniol, Josep Borrell, iar presa internaţională susţine, citând surse avizate, că indicii temeinice ale divizării au apărut încă de săptămâna trecută, la Bucureşti, în timpul întâlnirii informale a miniştrilor de Externe din statele membre.
A fost vorba de o ruptură nu pe din două, ci pe din trei: un nucleu care a cerut o poziţie fermă anti-Maduro (condus de cei patru enumeraţi mai sus); un grup aşa-numit al legaliştilor, care pedalează şi într-o direcţie, şi în alta, pe ideea că mai important ca orice e consensul (probabil de ORICE tip, ceea ce deja diluează totul suficient de mult); şi unul al "asumaţilor", cu Italia în rol de cap de pluton - de destulă vreme guvernul de la Roma sugerează că nu mai este dispus să deranjeze interesele Rusiei pentru aproape nimic în lume (iar pornind de la un asemenea cap de pod, se poate construi rapid, pe orice dosar delicat, căci tentaţii similare sunt la ordinea zilei şi în ţări ca Ungaria ori Bulgaria)
Între timp, veto-ul la vedere a venit de la Italia, astfel că o declaraţie a Uniunii Europene, de recunoaştere a lui Juan Guaido, este blocată, cel puţin pentru moment.
O situaţie care nu face decât să sporească temerile că în dosarele cu adevărat delicate Uniunea nu are nicio şansă să-şi construiască o politică externă a ei, fapt care, prin ricoşeu, serveşte de minune intereselor Chinei şi Rusiei.
Iar Rusia, mai ales, are interese majore în Venezuela, care, chiar dacă nu se văd neapărat din Lună, se văd măcar de pe radarele de la sol şi din sateliţii militari plasaţi pe orbită de SUA şi NATO.
Dar acest text nu este atât despre Italia şi blocajele UE, cât despre Rusia şi, mai ales, despre România şi parteneriatele ei strategice.
Iar Bucureştiul are două parteneriate strategice fundamentale: cel cu Statele Unite ale Americii şi cel cu Uniunea Europeană.
Pe dosarul Venezuela, până acum vocea Bucureştiului a reuşit să bată surdina, un lucru suspect, mai ales dacă avem în vedere stridenţa vocală cu care guvernarea de la Bucureşti s-a manifestat în chestiunea mutării ambasadei la Ierusalim.
Cu atât mai de neînţeles în privinţa tăcerii care învăluie MAE român este şi faptul că această atitudine pare disproporţionată în raport cu anvergura mizei pe care doasrul o are pentru partenerii strategici ai României: pentru UE (vezi poziţia nucleului dur - Germania, Franţa, Marea Britanie, Spania) şi pentru SUA (vezi mutarea de deschidere anti-Maduro făcută de Washington, respectiv anunţul preşedintelui Trump, potrivit căruia pe masă stau toate opţiunile, inclusiv intervenţia militară - care, adăugăm noi, poate fi directă, dar mai ales indirectă).
Dar poate chiar mai important este faptul că lipsa unei poziţii clare anti-Maduro a României şi care să fi venit rapid, încă din primele minute ale coagulării unei reacţii consistente a principalilor actori din spaţiul euroatlantic, echivalează cu o aliniere, chiar dacă cu manta, la interesele Moscovei. Care, după cum bine se ştie, a masat şi masează în Venezuela, în sprijinul regimului Maduro, inclusiv trupe paramilitare.
Kremlinul nu are neapărat nevoie de capitale europene care să sprijine regimul autoritar de la Caracas (deşi cred că Putin ar fi dispus să plătească destul de gras pentru asemenea servicii), ci de capitale care, printr-o poziţionare măcar echivocă, să blocheze pe moment sau să tergiverseze la nesfârşit procesul decizional la nivelul UE.
Strategii ruşi sunt şi ei conştienţi că nu toate statele membre îşi pot permite luxul de a acţiona la fel de deschis ca Italia, după cum le este foarte limpede că nu în toate capitalele din interiorul UE politicienii filoruşi, ori pur şi simplu corupţi îşi pot expune amiciţia cu Putin sau aprecierea pentru regimul lui cu lejeritatea cu care lucrurile astea se întâmplă la vârful guvernului de la Roma.
Iar după cum arată situaţia, şi prin partea aceasta de continent sunt tot mai mulţi "strategi" familiarizaţi cu mersul lucrurilor.
"Vom întări parteneriatul strategic cu SUA, dezvoltând puternic şi componenta economică. Vrem să întărim parteneriatul în domeniul economic cu Germania, Franţa şi Marea Britanie", spunea Liviu Dragnea, la Congresul PSD din martie 2018.
După modul în care Bucureştiul se fereşte de dosarul Venezuela, pare că mai degrabă se pun bazele unui parteneriat similar, dar cu alt actor.
