Ce omitem în lupta împotriva corupției și cum ies infractorii câștigători

 Din anul 2000, România urmează un trend uşor ascendent în combaterea şi prevenirea corupţiei, dar suntem încă departe de a controla fenomenul. Capacitatea scăzută de a urmări și recupera banii înseamnă că infractorii sau familiile lor se pot bucura de foloasele obţinute ilegal, le pot folosi pentru a îşi angaja avocaţi celebri, pentru a face presiuni asupra justiţiei, pentru a intimida sau agresa magistraţi.

Infractorii, prin puterea financiară acumulată ilegal, joacă un rol important în societate. Sunt priviţi ca modele, se transmite în societate mesajul că infracţionalitatea este profitabilă: cel mult poţi fi condamnat la închisoare, dar rămâi cu bunurile sau banii. În final, toate politicile de prevenire a infracţionalităţii sunt inutile pentru că riscurile corupţiei, crimei organizate sau evaziunii fiscale sunt mai mici decât beneficiile. Nu se realizează scopul politicii penale. 

În Italia, terenurile confiscate de la mafie au fost oferite unor cooperative de tineri

Reutilizarea socială înseamnă să transformi bunurile folosite anterior de infractori în simboluri, să transmiți mesajul că nu e profitabil să faci infracțiuni pentru că în final vei fi prins și tot ceea ai acumulat necistit îți va fi luat și întreaga comunitate în care trăiești va ști asta. Un fost act de corupție devine o oportunitate pentru victimele infracțiunilor sau pentru cei cinstiți, care în general plătesc prețul criminalității.

În privința reutilizării bunurilor confiscate, cel mai bun model este cel din Italia. De exemplu, pe terenurile agricole confiscate de la mafie au fost înființate cooperative formate din tineri care cultivă pe ele. Produsele obținute sunt vândute sub eticheta Libera (Libertate) în magazine care sunt luate la rândul lor de la mafie. Există și alte exemple de urmat în Franța (banii confiscați se reîntorc ca stimulente pentru organele de aplicare a legii), Scoția (banii confiscați se duc într-un fond de proiecte pentru educație), Spania (banii sunt folosiți pentru a finanța strategia de prevenire a consumului de droguri) și tot așa.

Nu se știe cât se confiscă în România: "nimănui din sectorul public nu i s-a părut relevant să ţină o statistică"

În România, în momentul în care oamenii și-ar câștiga pâinea lucrând cu bunurile confiscate de la baronul local, ar redobândi demnitatea și încrederea în forțele proprii. În prezent, există comunități care au impresia că nu pot supraviețui fără baronul local, care le dă de lucru, se simt vulnerabili fără un tătuc.

Dar în România nu se poate nici măcar răspunde la întrebarea câți bani au fost confiscați în 2015? Nimănui din sectorul public nu i s-a părut relevant să ţină o statistică până acum.

Diferenţele sunt foarte mari între ceea ce confiscă o instanţă pe hârtie şi ce se recuperează efectiv la ANAF. Datele pe 2015 arată că hotărârile judecătoreşti definitive privind rechizitorii ale DNA au stabilit confiscări de 29 de milioane de euro şi depăgubiri pentru prejudicii aduse instituţiilor publice de 165 de milioane de euro. Raportul DIICOT pentru 2015 se rezumă doar la prezentarea sechestrelor impuse, în valoare de aproximativ 116 milioane de euro — nu ştim cât au dispus instanţele să se confişte din acestă sumă. Aceeaşi lipsă de date şi la Ministerul Public. Însă o estimare a CRJ arată că în primele trei trimestre ale anului 2015, ANAF a recuperat efectiv între 2 şi 6 milioane de euro.

Înființarea ANABI ar putea îmbunătăți sistemul

Sistemul este fragmentat, lipsit de capacitate, iar cooperarea interinstituţională este atât de slabă încât fiecare parchet are propriul sistem de ţinere a evidenţei măsurilor asiguratorii şi hotărârilor judecătoreşti obţinute, fiecare instanţă de executare are propriile cutume de evidenţiere a executărilor penale (electronic sau pe hârtie) şi de comunicare cu ANAF, fiecare structură a ANAF are propriile modalităţi de agregare a datelor. Pentru a rezolva problema a fost înfiinţată Agenţia Naţională de Administrare a Bunurilor Indisponibilizate (ANABI). Acestă agenţie va avea o bază de date în care pot fi urmărite bunurile: de la faza urmăririi penale, la confiscare și valorificare.

În ceea ce privește valorificarea, e preferabilă reutilizarea socială despre care am discutat — în loc ca bunurile să fie vândute iar banii să îşi piardă urma în bugetul de stat, aceștia sunt folosiţi separat pentru finanţarea de proiecte în beneficiul victimelor infracţiunilor, în proiecte de educaţie, ca sedii pentru centre comunitare sau locuinţe pentru victimele infracţiunilor. Astfel bunurile şi bani devin vizibili, produc consecinţe evidente în societate.

Deocamdată, există în România persoane condamnate care ies din închisoare fără să fi plătit un leu din ceea ce au obţinut ca urmare a infracţiunii. 

Corupția din business e prea puțin investigată

O altă problemă e că în România asistăm la o vânătoare de politicieni de rang înalt şi la o lipsă de cazuri în zona companiilor de top. Mi-e greu să cred că avem politicieni care primesc mită şi companii care nu oferă mită. Oamenii de afaceri sunt, de fapt, folosiţi ca denunţători ai politicienilor şi astfel scăpă de o parte din pedeapsă.

Procesul penal urmăreşte în principal omul şi nu banii — de aceea avem şi sumele acestea insignifiante recuperate efectiv de la infractori. O altă consecinţă a acestei situaţii este că sectorul privat (în special companiile cu capital românesc) nu este interesat să investească în politici interne de conformitate, antimită, de prevenire a conflictelor de interese.

În cazul corupției ce implică sume ameţitoare, mita este plătită în principal de companii din mediul de afaceri, iar politicienii sunt cei care o primesc. Prevenirea şi combaterea corupţiei trebuie să aibă loc, concomitent, pe ambele planuri. De aceea în Statele Unite, Germania, Marea Britanie şi altele companiile sunt amendate drastic dacă angajaţii sau subcontractorii lor dau mită, oriunde în lume. Numai în cazurile din SUA, pentru corupţie, Siemens a plătit 800 de milioane de dolari, Alstom 772 de milioane, iar Halliburton 579 de milioane. Chiar anul asta, în Marea Britanie, compania de construcţii Sweett Group a fost amendată pentru corupţie cu 3,5 milioane de dolari. Și în România a fost condamnată fosta conducere a Siveco. Cazul Hexi Pharma e alt capitol din aceeași poveste.

Nu numai cel care primeşte mita e vinovat ci şi cel care o oferă, iar faptul că în România se pune accentul pe cel din urmă e semnul că lupta anticorupţie nu a ajuns la maturitatea necesară.

       Scandalul Panama dezvăluie mecanisme ale corupției la nivel mondial

Recentul exemplu al scandalului Panama arată problema corupției la nivelul sistemului financiar global. Însăși existenţa acestor locuri în care pot fi ascunşi banii invită la evaziune fiscală, spălare de bani, corupţie — pentru că poţi stabili foarte greu identitatea beneficiarului real din spatele unei tranzacţii. Și nu poţi urmări banii.

Se pare că 8% din bogăţia lumii este ascunsă în astfel de paradisuri. Totul arată precum păpuşile Matrioșka. Acest sistem paralel este întreţinut de oamenii şi companiile bogate. Pe lângă scopurile legitime, este folosit de politicieni, dictatori sau traficanţi pentru a îşi ascunde şi spăla banii murdari.

Nu cred că există şi nu cred că se poate face o statistică depre cât s-a obţinut prin infracţionalitate în România în ultimii 26 de ani. Trebuie să ţinem cont că în această perioadă au fost devalizate bănci cu miliarde de dolari (ex. Bancorex, Banca Agricolă). A fost falimentato-privatizată industria, a înflorit traficul de droguri şi de fiinţe umane, au fost retrocedate ilegal valori imense în terenuri, clădiri şi despăgubiri, au fost fraudate achiziţii publice.

       Logica bolnavă din care România nu a reușit să iasă: cei care iau locul condamnaților reproduc aceleași comportamente ilegale

Există momente importante în lupta anticoruție, care au avut loc după anul 2000: adoptarea legislaţiei speciale anticorupţie (2000), înfiinţarea PNA/DNA (2002), înfiinţarea DGA (2005),  ANABI (2016). Ceea ce se poate observa ușor este că persoane din ce în ce mai importante sunt trimise în judecată pentru corupţie, sunt anchetate cazuri din ce în ce mai mari. Dincolo de aceste succese, rămâne problema recuperării produselor şi prejudiciilor infracţiunilor, descurajarea sectorului privat în a plăti mită, creşterea capacităţii şi a independenţei sistemului judiciar, inclusiv prin decuplarea acestuia de serviciile secrete.

Lupta anticorupție în România a fost spectaculoasă, dar fără impact asupra modului în care sistemul funcționează. Faptul că un ministru sau un primar a fost condamnat, nu înseamnă deloc că următorul ministru sau primar nu mai poate repeta acele fapte. Dimpotrivă, experiența a arătat că înlocuitorii au reprodus comportamentul și au ajuns la rândul lor să fie condamnați. E o logică bolnavă din care parcă nu reușim să ieșim.

Reutilizarea socială ar fi un pas spre vindecare, spre justiţie socială. Reutilizarea socială ar ajuta la deligitimarea îmbogăţirii peste noapte, la demascarea infractorilor ca antimodele, la responsabilizarea persoanelor care ocupă funcţii importante.

       Șansa unui viitor mai bun

Cred că odată cu protestele din 2013 împotriva proiectului de exploatare din Roşia Montană am început să asistăm la naşterea şi consolidarea unei mase critice de cetăţeni: persoane care sunt nemulţumite de rezultatele produse de sistemul politico-administrativ şi care îşi doresc şi sunt capabile să contribuie la o schimbare mai profundă.

Pentru însănătoşirea sistemică este nevoie ca lupta anticorupţie să fie dublată de un climat de responsabilitate în interiorul partidelor politice, de politici guvernamentale pentru creştere economică, de competiţie corectă pe piață, de investiţii în sistemul de educaţie şi de sănătate. Anticorupţia nu aduce prosperitate şi nu ţine loc de politici pentru dezvoltare.

Despre autor: Radu Nicolae este expert anticorupție și autorul unor cărți în domeniu, membru al CRJ și profesor la Școala Națională de Studii Administrative și Politice.

Titlul, introducerea și intertitlurile aparțin editorului (contact: laura.stefanut@digi24.ro)