Educația din România se află într-un moment crucial, cu multiple provocări și probleme care afectează calitatea actului educațional și viitorul copiilor. Cadrele didactice, coloana vertebrală a sistemului educațional, se confruntă cu demotivare și promisiuni încălcate pentru o salarizare decentă, cu lipsa condițiilor de pregătire și cu presiunea reformelor continue, dar fără sens. De la trecerea dintr-o stare de confuzie la o stare de blazare , profesorii cu experiență se simt adesea lipsiți de susținere și de încredere în autoritățile care ar trebui să găsească soluții adaptate problemelor reale cu care se confruntă în fiecare zi.
În același timp, școala a pierdut parțial statutul de busolă intelectuală și morală a societății. Într-o lume în care căutăm vinovați și explicații simple pentru dezamăgirile noastre, educația a devenit o țintă ușoară pentru critici și, contraintuitiv, subfinanțare cronică. Lipsa de resurse financiare a afectat calitatea infrastructurii școlare iar lipsa de susținere pentru programe educative inovatoare a redus capacitatea școlilor de a se adapta la cerințele unei societăți în continuă schimbare.
Copiii nu sunt motivați să învețe și resimt lacunele sistemului încă din școala primară.
Ministerul Educației nu este capabil nici în prezent să abordeze aceste probleme acutizate și se face că nu observă deteriorarea continuă a învățământului. Legile noi ale educației și-au ratat complet scopul și sensul, scufundând și ce mai rămăsese din speranța unei Românii educate.
Ce înseamnă normalitatea în educație?
Spus în câteva cuvinte, normalitatea ar reprezenta-o un sistem educațional eficient, echitabil și sustenabil. Această normalitate ar trebui să ofere oportunități egale de învățare și dezvoltare pentru toți copiii, indiferent de mediu social sau resurse financiare. Ar trebui să promoveze creativitatea, gândirea critică și abilitățile practice, pregătind astfel tinerii pentru provocările unei lumi din ce în ce mai complexe și interconectate.
De aici, de la ce ne dorim să obținem, ar trebui să pornească toate reformele și toate măsurile. Pentru a atinge această normalitate în educație, este necesar un angajament comun din partea tuturor actorilor implicați: autorități, profesori, părinți, întreaga comunitate. Este nevoie de investiții semnificative în formarea continuă a cadrelor didactice, în modernizarea infrastructurii școlare și în dezvoltarea unor programe educaționale adaptate nevoilor și intereselor elevilor.
De asemenea, este crucial suportul emoțional și psihologic al copiilor, prin implicarea consilierilor școlari și a altor specialiști în domeniul educației. Un sistem de suport holistic, care să abordeze atât nevoile academice, cât și cele emoționale și sociale ale elevilor, este esențial pentru a crea un mediu educațional propice dezvoltării armonioase a fiecărui copil.
Ce (nu) face Ministerul Educației
Niciunul din aspectele menționate mai sus nu se întâmplă acum, așa cum ar trebui. Ministerului îi lipsește impunerea unor obiective clare, trasabilitate și evaluarea îndeplinirii obiectivelor. Lipsește inclusiv responsabilitatea celor ce îl conduc. Sunt chiar “forțați” să fie superficiali și diletanți de sistemul pe care ei înșiși l-au creat.
O clasă politică mediocră sau sub-mediocră, care nu investește în specialiști valoroși cu capacitatea de contura și susține obiective și soluții pe termen lung, nu este capabilă să susțină reforme curajoase, de amploare. Prin urmare în ultimii ani am primit doar “soluții” pompieristice și concepte preluate din sisteme internaționale, fără studiu de impact sau adaptare necesară societății noastre, ceea ce le face inutile într-un sistem mai degrabă peticit și neasumat, decât coerent și eficient.
Cu o astfel de atitudine, repetabilă, a ultimilor zeci de ani, este dificil să privim Ministerul, cu actuala conducere politică, ca pe o entitate capabilă să facă îmbunătățiri substanțiale, de fond.
O formă de descentralizare este nu doar necesară, ci esențială pentru a depăși impasul în care se află învațământul românesc. Acest lucru trebuie să devină evident pentru o masă critică de politicieni care să provoace această schimbare de paradigmă, iar viziunea de ansamblu a decidenților din minister trebuie ajustată la realitatea din teren, în vederea obținerii unor rezultate corecte, măsurabile, aplicabile cu succes în școală, zi de zi.
Un scop comun
Speranța există și vine tot dinspre societate, de la cei care încă rezistă. Dacă am rămas pe baricade suficienți oameni cu spirit civic, imuni față de blazarea și deznădejdea ce ne da tarcoale tuturor, avem o șansă să împingem o agendă a reformelor necesare în educație și deci întregii societăți.
Insistența bate rezistența și oricat de greu ar fi, oricât de mult ne-ar lua, avem datoria de a persevera și de a salva copiii și viitorul acestei țări.
Normalitatea în educație ar trebui să fie un scop comun, un ideal pe care să-l urmărim cu determinare și pasiune fiecare dintre noi, pentru că de aceste eforturi depinde viitorul nostru, al tuturor.
