Burkini și ciocnirea culturilor

Săptămâna trecută poate fi numită săptămâna modei islamice: trei evenimente au pus pe harta știrilor portul adoptat de unele dintre femeile musulmane: meciul de volei de la Olimpiadă, interzicerea burkini pe plaja din Cannes și apoi din Corsica, în urma unor altercații.

Primarul din Cannes a decretat interzicerea burkini (costum de baie care corespunde normelor vestimentare tradiționale musulmane) pe plajele orașului și deja au fost date primele amenzi. Primarul de pe Riviera franceză s-a bazat pe legea promulgată în 2004 în Franța, legea vălului, care interzice “purtarea semnelor ostentative de apartenență religioasă în spațiile scolare” (nu publice) — legea se referă la orice semne religioase, însă vălul, prin natura sa, este ostentativ (ostensible — puternic vizibil).

În 2010 legea a fost urmată de interzicerea portului de haine care ascund fața în spațiile publice (implicând automat burka și niqabul, singurele veșminte islamice care fac acest lucru, dar și cagulele de exemplu — nu însă vălul).   

Fotografiile de la meciul de volei de plajă Germania-Egipt de la Olimpiada Rio 2016 au stârnit un fenomen social media viral, în care comentatorii s-au împărțit între ciocnirea culturală și prietenia între civilizații. Unii se grăbesc să evidențieze o presupusă “imensă” ciocnire a culturilor, văzută în opinia lor cu ochiul liber, prin modul în care corpul femeilor este expus sau nu de vestimentație.  

Alții preferă să constate faptul că Germania și Egipt joacă același joc, în ciuda diferențelor de îmbrăcăminte. În acest fel, putem fi de acord că de fapt e vorba de împărțirea acelorași valori: fair-play în competiție, sportivitate, frumusețea jocului, bucuria de a performa împreună într-un eveniment atât de important.

Al treilea eveniment a fost unul care s-a transformat în ciocnire violentă între bărbați, pe o plajă din Corsica — ciocnire iscată de o dispută legată de fotografierea pe plajă a unor femei care purtau burkini. Bărbații care le acompaniau au încercat aparent să alunge fotografii într-un mod violent, aruncând cu obiecte către ei. Violența a escaladat și a făcut victime.  

În consecință, primarul a interzis burkini și pe acestă plajă .

Disputa în jurul portului musulman în Franța nu este nouă, ea datează deja de 25 de ani.

A plecat de la reacția unui profesor de școală din Creil, la începutul anilor ‘90, când acesta a trimis două fete acasă pentru că purtau văl (basma). Acest incident a evoluat în așa-numita “afacere a vălului” care a generat discuții, mișcări sociale și în cele din urmă legiferarea portului acestuia prin legile amintite mai sus: cea din 2004, care interzice purtarea “semnelor religioase ostentative în scoală” și legea din 2010, care interzice acoperirea feței în public, în afara situatiilor de forță majoră (medicale de exemplu) și care ținteste explicit niqab-ul și burka.

Legiferatorii francezi explică decizia de a interzice vălul în școli prin tradiția de tip laic, bazată pe principiul separării religiei de stat. Cum școala este locul principal al creării cetățeanului, se argumentează că aceasta ar trebui să fie neutră din punct de vedere religios. Pe de altă parte, legea este formulată în așa fel încât portul altor semne religioase, cum ar fi crucifixul, nu este sancționat, pentru că acesta nu este întotdeauna “ostentativ” — adică vizibil.

Legea din 2010, care țintește niqabul și burka (veșmintele care acoperă complet fața) are de-a face mai mult cu discursul securitar, acoperirea feței fiind de fapt o piedică în identificarea persoanelor în spațiul public, care în ultimii 15 ani a devenit un spațiu al supravegherii generalizate, cu sisteme de camere de luat vederi omniprezente.

Vălul: semn al submisiunii femeii sau marcă a protestului?

Discursul despre văl este unul plin de considerente asupra valorilor culturale. Cei care se revendică din cultura occidentală “pură” văd în văl un semn al submisiunii femeii.  

Corolarul interesant, nespus, este că expunerea trupului femeilor devine astfel un semn al eliberării. Aceasta este scheletul pe care sunt construite argumentele în ce privește meciul de volei de la Rio.  

Adevărul însă este undeva la mijloc și întotdeauna contextual.  

Există momente în care, într-adevăr, vălul este un obiect al submisiunii, așa cum există momente în care acesta este un semn al eliberării și protestului (nu iau in discutie niqab-ul sau burka).  

Paradoxal, chiar interzicerea valului îl transformă, dintr-un obiect semn al tradiționalismului, într-unul cu posibilă valoare politică de afirmare a unei identități și a opoziției la politicile de asimilare (în cazul Franței) sau de secularizare forțată (în cazul Egiptului din timpul regimului militar de dinaintea primăverii arabe).

Multe din tinerele femei care decid să poarte văl o fac din convingere, și nu pentru că sunt obligate, iar uneori chiar împotriva voinței părinților (cum este cazul celei de-a două generații de maghrebini francezi, ajuns la maturitate în anii ‘90, care au recurs la văl pentru a exprima dezacordul cu părinții ce au îmbrățișat visul francez al integrării culturale, aflat în impas).   

Afișarea liberă a corpului este și ea cu două tăișuri, ea poate fi un moment eliberator, ca în mișcările din anii ‘60 sau, mai nou, cele de tip “eliberați sânul” (împotriva sutienului), cum poate fi și un semn al dominației masculine, vizibile mai ales în industria publicitară și de entertainment.  

Analiza devine și mai complicată dacă ne gândim că femeile creștine, în mod tradițional, poartă și ele văl. Acest obicei s-a pierdut în multe locuri, dar este încă viu în multe sate din România, nu doar în momentul intrării în biserică ci și în momentul în care o femeie iese din ogradă. În cele mai multe cazuri reflexul femeilor de a-și pune o basma cand trec de poartă nu este nici măcar chestionat.  

Revenind evenimentele recente (volei și plajă), ar fi câteva lucruri importante de reținut:

1. Vălul a devenit un obiect politic de dispută (câteodată directă că în cazul din Corsica) și este profund încărcat de semnificații. Vălul în sine și practicile legate de el pot fi înțelese doar din interior, din perspectiva celor care îl poartă, însă eforturi în acest sens sunt mai degrabă de natura cercetării universitare și ajung greu la publicul larg.

2. Disputele legate de văl sunt de cele mai multe ori între bărbați, fie ei oameni politici, public sportiv sau turiști pe plajă, pentru că sunt de fapt dispute pentru accesul la corpul femeilor. Ele sunt expresia a două tipuri diferite de patriarhalism, unul care este legitimat printr-un discurs al modestiei inspirat de religie, celălalt învăluit de un mit eliberator.

3. În contextul actual derapajul înspre a da vălului o singură semnificație, aceea a “diferenței culturale ireconciliabile” este foarte periculos, pentru că legitimează astfel discursuri xenofobe și echivalente de tip “valul este simbol al terorismului”, poziție deja exprimată verbal de însărcinatul cu afaceri municipale din Cannes, Thierry Migoule: “Nu vorbim despre interzicerea portului semnelor religioase pe plajă … ci despre hainele ostentative ce se referă la loialitatea cu mișcări teroriste care sunt în război cu noi”.

Cu alte cuvinte, vălul este în ochiul privitorului și doar o privire atentă poate dezvălui scurt-circuitele din gândire, care ne duc spre conflict, fie el armat cu harpoane (ca în cazul Corsica), fie cu armele sofisticate ale noului război asimetric.

Sublinierile aparțin editorului (contact: laura.stefanut@digi24.ro)