Cele 60 de zile în care viața noastră nu a arătat deloc la fel cu ce știam până acum ar putea să însemne și o șansă unică în viața Europei. Cu gândul sau cu fapta, mulți dintre noi am fost alături de semenii noștri în suferință și sunt convins că absolut toți am face orice sacrificiu pentru binele celor de lângă noi. Părtași la un destin comun, europenii se pregătesc pentru o nouă etapă istorică, iar momentul alegerii va veni curând. Tehnic vorbind mai sunt câteva zile până când și România ar trebui să iasă dintr-o stare care probabil va marca o întreagă generație. Este important că vom relaxa gradual măsurile de protecție, dar asta nu este totul.
În realitate toate eforturile de auto-control, control și sacrificii vor trebui transformate în sursă de nouă energie pentru schimbarea de care toți avem nevoie. Am trecut prin momente limită și acum știm cine ne este tovarăș de suferință, cine ne este prieten și pe cine ne putem baza.
În Europa solidaritatea rămâne arma noastră. O armă la care aș adăuga și valorile comune.
Nu este un lux să dedicăm următoarele săptămâni și poate chiar luni unor discuții și dezbateri reale pe teme care au fost tratate superficial.
Trebuie să folosim impulsul acestui moment.
În șocul primelor zile descopeream cu toții, cu ajutorul mass-mediei, că despre pericolul pandemiei s-a tot discutat. Se descopereau rapoarte, documentare, analize științifice, cărți de specialitate. Și nu se poate spune că subiectul a fost unul tehnic. Concluzia acestor prime zile de căutări febrile pentru a înțelege cum de a fost posibil să fim luați pe nepregătite nu este una prea ușor de acceptat.
Cu toate analizele, conferințele, simulările grandioase asistate de experți și resursele alocate, de fapt, în proporție covârșitoare, statele nu au făcut ceva serios în sensul pregătirii pentru acest scenariu. Avem un istoric de aproape 30 de ani, iar unii experți împing orizontul chiar spre anii '80, în care semnalele de alertă privind riscul unei pandemii au apărut constant. Și tot constant ele au fost trecute la scenarii cu probabilitate prea mică.
Îndeobște se spune că finalitatea unor prognoze, analize de scenarii, studii de intelligence strategic, de planificare strategică ar fi, de fapt, pregătirea. Tot ce s-a întâmplat ne arată că de fapt eforturile de analiză și cercetare s-au încheiat cu clasarea concluziilor, mimarea unor dezbateri și mai ales cu inacțiune politică.
Pentru că, dacă este să tragem o concluzie mai devreme de finalul acestor gânduri, aceasta este că pregătirea pentru a gestiona o pandemie este eminamente una politică. Inacțiunea guvernelor și a leadershipului ne arată că totul a fost tratat politic, în logica unor priorități și în conformitate cu agenda politică.
Ce ar fi însemnat pentru România să avem 4-5 spitale regionale moderne care să dispună de aparatura medicală necesară? Ne-am chinuit 2 luni să operaționalizăm la Otopeni un spital militar ROLE2 de campanie cu 40 de paturi, specializat pe medicină traumatică și care a fost cu greu transformat în secție de boli infecțioase cu 20 de paturi. La 30 de zile de la declararea stării de urgență Ministerul de Interne încă se zbătea să operaționalizeze un centru de comandă și coordonare care, după lege, ar fi trebuit să aibă nucleul de comandament operațional încă din faza de pre-alertă. Iar lista de exemple ar putea să continue. Pe viitor nu putem admite ca statul să funcționeze cu timpi de reacție de 2 luni pentru a operaționaliza pe teritoriul național capabilități vitale pentru siguranța cetățenilor.
Aceste zile ne ajută să extragem prima lecție. Peste tot pe glob și evident și în Europa, statul a revenit în centrul unor procese fundamentale și în vizorul publicului. Unii s-au grăbit să tragă concluzia că acesta este momentul în care statul își ia revanșa în fața Uniunii Europene. Unii văd partea plină a paharului, contribuția esențială a statului, alții văd partea goală a paharului, limitele și marile probleme din pregătirea pe care statul era obligat să o asigure pentru a proteja cetățenii. Mai degrabă ar trebui să ne întrebăm dacă statul a rezistat acestui test extrem și cum ar trebui să îl facem mai eficient.
Spuneam că pregătirea pentru diferite scenarii cade în seama politicului și puterii, dar ar trebui să ne uităm atent și la nivelul de expertiză, acolo unde de fapt încercăm să definim gradul de ostilitate, de pericol și să anticipăm o surpriză strategică, o lebădă neagră, un blocaj global în cascadă.
Se discută prea puțin și se face și mai puțină analiză la noi pentru un nou concept de securitate națională. Iar despre domeniul de intelligence strategic cu atât mai puțin. Ambele subiecte au fost duse în derizoriu de falși ”doctori în științele securității naționale” și responsabili politici care colecționează diplome și care bruiază orice dezbatere relevantă.
Acest domeniu, o spun deschis, ar trebui refăcut din temelii în România. Discutăm orice, dar nu despre o agendă de securitate națională. Aceasta nu este apanajul doar al unor ”inițiați ai vilelor de protocol”. Securitatea medicală este de interes pentru toți cetățenii, protecția antiteroristă ar trebui să nu vizeze doar demnitari și clădiri de importanță națională ci și pe turiștii români, iar securitatea cibernetică ar trebui să devină primul scut al cetățenilor români. Am dat doar trei exemple unde intelligence-ul strategic nu este numai un subiect din spatele unor uși bine capitonate, ci trebuie să servească cetățeanul român.
Ne-a fost de vreun folos că se clamează de câțiva ani că avem o strategie de securitate comprehensivă, cuprinzătoare și pe care partidele la putere au avut grijă să o ignore? Avem procese verbale și rapoarte CSAT de ani de zile în care se declară trimestrial că ”au fost implementate obiectivele strategiei naționale de apărare a țării”. Numai că de vreo 60 de zile lucrurile nu mai stau chiar așa cum se scria în comunicatele CSAT.
Acum guvernanții au grijă să ne spună la fiecare conferință de presă că România nu a fost pregătită, că nu am avut de niciunele, că nu aveam stocuri, nu existau planuri pentru economia națională. Că au fost lipsă o mulțime de materiale medicale. Greaua moștenire.
Intelligence strategic înseamnă și cultură de securitate, dar e mai mult decât atât: este serviciu în slujba cetățeanului, responsabilitate și multă etică profesională. Cum am putea avea o situație de ansamblu privind vulnerabilitățile sistemului medical românesc dacă nu vrem să regândim intelligence-ul pentru a deveni un argument solid în decizia politică?
Nu am auzit de vreo demisie a vreunui înalt responsabil cu pregătirea teritoriului, economiei și populației sau a vreunui consilier de securitate națională pentru că tot ce au girat ei ani de zile în comunicatele CSAT a fost infirmat de declarații guvernamentale în ultimele săptămâni.
În fine, poate cea mai importantă lecție a momentului rămâne imperativul integrării europene. În ultimii trei ani am asistat la un efort comun de a depăși momente grele pentru Uniunea Europeană.
Vă spun sincer că, după deznodământul Brexit, nu îmi puteam imagina un scenariu mai negru. A fost însă să fie și un scenariu chiar mai întunecat de-atât. Actualul scenariu, căruia îi putem spune pandemic, se hrănește, în toxicitatea lui, și din efectele Brexit, și din problemele de solidaritate europeană, și din propriile noastre slăbiciuni, naționalism, xenofobie, autoritarism, pe care le ducem periodic la Bruxelles.
O țară ca Regatul Unit al Marii Britanii, autor de exit, a fost și un exemplu de integrare specială (statut special și multe exceptări), care conține atât sâmburele pozitiv al apartenenței la comunitatea europeană, cât și nucleul negativ al dezintegrării. Realitatea este că problemele cu care se va confrunta UE în viitor vor veni din prea puțină integrare, nu din prea multă, așa cum clamează Victor Orban și admiratorii din Polonia, social-democrații din România sau euro-scepticii din Europa de Vest.
În situații de criză, o structură integrată europeană ar trebui să ajute statele, să protejeze drepturile cetățenilor europeni și să dea sens și substanță solidarității europene.
Aș putea să spun că Europa trebuie să fie în același timp și bambus și stejar. În situații grele trebuie să ne bazăm atât pe flexibilitatea de bambus a Uniunii Europene, care se adaptează imperativelor momentului, cât și pe stabilitatea de stejar a statelor membre care ne protejează.
