Avatar

Liviu Dragnea este mai puternic ca niciodată. Tot ce i-a scăpat din mâini, anul trecut, pe neașteptate, a primit înapoi, acum, aproape miraculos:

Premier marionetă, validat de un Președinte care nu i-a mai pus nicio piedică, înfrângerea rivalilor din partid, legile justiției schimbate de Parlament conform dorințelor sale, ”revoluția fiscală” devenită realitate, relații din ce în ce mai strânse cu idolul său politic, Viktor Orban și o galerie zgomotoasă care scandează, ”hai liberare, mai e puțin, încă două-trei lovituri și i-ai înfrânt pe toți, te-ai salvat și ne-ai salvat.”

Și asta în timp ce soldații săi credincioși din Parlament așteaptă doar un semn ca să modifice radical Codul penal și legile siguranței naționale dar și să îi pună la dispoziție Comisiile parlamentare speciale pentru a îngenunchia ultimele instituțiile care îi rezistă. Paradoxal, însă, Dragnea nu este doar mai puternic ci și mai vulnerabil decât a fost în februarie 2017, după ce s-a ales praful de Ordonanța 13 și după ce premierul Sorin Grindeanu a început să îi ignore comenzile.

Motivul? Forța pe care a căpătat-o îi dă senzația că a devenit invincibil și că nu mai are cum să rateze victoria finală. De aceea, acționează impulsiv, grăbit, fără să mai calculeze atent consecințele. Iar asta se vede cel mai bine în faptul că începe război după război, niciunul ușor de câștigat. Din contră. De ce o face? Este convins că își permite să deschidă oricât de multe fronturi dorește deoarece nimeni nu îl mai poate opri.

Dacă ar fi la de prudent cum a fost până în decembrie 2016 ar realiza imediat cât de mari au devenit riscurile cumulate ale tuturor războaielor pe care le-a pornit. Și că numai printr-o minune le-ar putea câștiga pe toate sau măcar suficiente pentru a supraviețui politic.

Cel mai dur și cel mai periculos conflict în care s-a angajat este ”revoluția fiscală”, cu al său efect devastator, scăderea multor salarii. Dar este și unul extrem de ironic. A ajuns, astăzi, ținta furiei a milioane de oameni care nu primesc niciun ban în plus, ba multora chiar li se micșorează veniturile pentru că, în campanie, a făcut promisiuni fantasmagorice de mărire a lor și a insistat să le pună în aplicare, deși a fost clar încă de la început că nu există resurse.

Eșecul ”revoluției fiscale” descrie perfect cea mai mare problemă a liderului PSD. A ajuns să creadă în propriile basme, muncește din greu pentru a le transforma în realitate și nu mai reușește să renunțe la ele nici măcar când este evident că eșecul îl costă foarte scump.

În toamna lui 2016, când Darius Vâlcov i-a scris ”Biblia” actualei guvernări PSD, Dragnea a procedat la fel ca predecesorii săi. A umflat cu bună știință promisiunile, dincolo de granițele posibilului, pentru a suna cât mai apetisant pentru un electorat dependent de oferte nerealiste, dar de nerefuzat.

Dar, după câștigarea alegerilor, a făcut ceva ce niciunul dintre președinții PSD nu a mai experimentat. A încercat cu adevărat să se țină de cuvânt și să ofere creșterile exagerate de salarii și de pensii. Și nici măcar într-o perioadă lungă de timp. Scriam în ianuarie 2017:

”Până anul acesta, mecanismul pomenilor electorale funcționa după următorul tipar. Partidele promiteau marea cu sarea în anul electoral, câștigau, ajungeau la putere, și o lăsau mai moale sau temporizau realizarea promisiunilor din campanie, din motiv de lipsă de resurse, după care își aminteau de ele în următorul an electoral și pompau din plin noi creșteri de salarii și pensii.

PSD a stăpânit perfect jocul acesta, care i-a permis să supraliciteze grosier pe piața promisiunilor din campanie, mai mult decât îndrăznea oricare alt partid, dar și să livreze relativ modest, astfel încât să nu întindă coarda cheltuielilor dincolo de punctul de rupere.

Anul acesta, strategia PSD nu respectă tipicul de mai sus. Nu doar că nu se fac că au uitat de promisiunile aberante pe care și-au bazat campania (aberante pentru că nu există bani ca să le acopere, nu pentru că oamenii nu ar merita să câștige salarii sau pensii decente). Din contră. Accelerează și mai tare aplicarea lor. Par pur și simplu disperați să scoată cu trei mâini bani din buget și să-i reverse peste popor.”

De ce a schimbat Dragnea regula de aur a PSD? Pentru că victoria în alegeri nu a mai fost percepută ca începutul unui nou ciclu politic, așa cum se întâmplase până atunci. Șeful PSD știa că nu a câștigat, practic, nimic, că nu va apuca să se bucure de preluarea puterii dacă nu pune justiția cu botul pe labe. Și a crezut că împlinirea promisiunilor din campanie, așa bombastice cum au fost, măriri de salarii și pensii fără precedent, va cumpăra tăcerea societății și o va face să asiste pasivă la asaltul împotriva statului de drept.

Încă dinainte de a începe protestele, am scris că este un calcul greșit, din două motive. Cei care depind de pomenile PSD nu au ieșit niciodată la niciun protest, așadar măririle de pensii și de salarii pentru bugetari nu preîntâmpină niciun risc, pentru că un astfel de risc nu există. Și doi, cei care vor ieși să protesteze nu depind de banii statului, dar și dacă ar depinde nu s-ar lăsa cumpărați.

În ciuda evidenței din stradă, din februarie, Dragnea a insistat cu planul său și nu a vrut să renunțe nici când i s-a spus, ferm, că nu există bani. Aici a intervenit ”Creierul”, Darius Vâlcov, care a transformat ”revoluția fiscală” în stratagemă pentru a da, totuși, măririle promise cu o mână și a le lua cu cealaltă, prin schimbarea sistemului de taxare. Așa a ajuns în fundătura în care se află acum, autorul unui record rar: a reușit să scadă veniturile unui număr imens de angajați într-o perioadă de creștere economică substanțială.

Marea problemă pentru șeful PSD este că nu și-a pus în cap doar angajații din mediul privat, ci și mulți bugetari. Chiar dacă numărul celor cărora le scad salariile este relativ mic, senzația de bulibășeală, de amatorism, de improvizație este atât de puternică încât proiectul ”revoluției fiscale” a fost perceput ca un afront.

Dacă toată tevatura ar fi avut ca urmare o creștere substanțială a veniturilor, bâlbele Olguței Vasilescu ar fi fost trecute cu vederea. Dar să dai peste cap o țară întreagă și să mai ai și scăderi de salarii sau situații aberante în care unii angajați cu program redus să fie nevoiți să vină cu bani de acasă pentru a-și plăti dările, este prea de tot! De aceea, reacțiile sindicatelor au fost aproape unanim furioase pe prestația guvernului PSD-ALDE.

Oricât ar încerca Liviu Dragnea să bagatelizeze frustrarea a milioane de angajați și să țină fruntea sus, invocând anumite creșteri de salarii de anul trecut, este cert că ”revoluția fiscală” este o înfrângere politică majoră. Și oricât ar împinge-o pe Olguța Vasilescu să iasă public și să ia asupra ei furia populară, este evident că o mare parte din eșec se decontează la el. Pentru că și-a asumat total paternitatea promisiunilor din campanie și a metodelor prin care le va transpune în realitate.

Iar dacă ceva putea să meargă și mai rău, Darius Vâlcov, ”creierul” întregii operațiuni, a cărui competență vecină cu geniul Dragnea a ridicat-o în slăvi de câte ori a avut ocazia, a mai fost și condamnat la opt ani de închisoare pentru corupție. Între sentință și eșecul proiectului Vâlcov-Dragnea nu există nicio legătură, dar în percepția publică va cântări greu decizia Înaltei Curți. Pentru că vine ca o nouă confirmare a ideii bine înfipte în mentalul colectiv că tot ce se întâmplă rău în țara asta ni se trage de la aceiași corupți incompetenți, care nu știu decât să fure pentru ei și clanul lor.

Reacția normală a unui politician conștient de pierderile de imagine suferite ar fi fost să dea înapoi. Să recunoască ”anumite eori”, să sacrifice țapul ispășitor, adică pe Olguța Vasilescu, să-și ceară scuze în numele guvernului și al partidului și să renunțe la ”revoluție.”

Da, știu ce veți spune mulți dintre dumneavoastră, și anume că acesta este un scenariu SF, că puțini politicieni din România ar avea demnitatea și înțelepciunea să facă asta. Și cu atât mai puțin cineva pentru care problema a milioane de angajați este una secundară. Cu toate acestea, consecințele pentru PSD vor fi serioase. Pentru că PSD a fost dintotdeauna partidul bugetarilor și al sindicatelor. Și o bună parte din voturile obținute, din 1990 încoace, au fost de la și prin ei.

Din acest punct de vedere, guvernările Dragnea au marcat o ruptură surprinzătoare cu tradiția PSD de a cocoloși bugetarii și sindicatele și de a face totul pentru a nu se atinge de banii lor. Încă din primăvara anului trecut, când Olguța Vasilescu a început să îi acuze pe liderii de sindicate de minciună și că o sabotează, a devenit clar că Liviu Dragnea nu mizează pe această relație specială.

Problema pentru PSD? Una este să nu te dai peste cap să le satisfaci toate dorințele, așa cum s-a întâmplat de-a lungul timpului și alta este să ți-i transformi în dușmani. Și gratuit, pentru că șeful partidului a greșit calculele. La urma urmei, mai toate promisiunile din ”Biblia” lui Dragnea erau pentru ei. Și unde a ajuns? Ca toate sindicatele să fie nemulțumite și să facă reproșuri aproape zilnic. Ca în vremea lui Boc. Cu singura diferență, majoră, că azi avem creștere economică iar în 2010 încă nu ieșisem din recesiune.

Da, nemulțumirea sindicatelor și a bugetarilor nu reprezintă un risc iminent pentru Liviu Dragnea. Este greu de crezut că protestele pe care le anunță vor avea impactul celor de anul trecut, iar până la alegeri mai este. Problema sa, însă, este că alienarea celui mai fidel segment electoral al partidului se adaugă la lunga listă de frustrări a celor care au fost excluși de la marea împărțeală guvernamentală.

În acest punct, frontul deschis din neglijență și din amatorism împotriva angajaților face joncțiunea cu un al doilea front important, cel deschis împotriva adversarilor din propriul partid. Liviu Dragnea nu se războiește doar cu baronii care au stat în spatele lui Mihai Tudose, dar și cu aripa ”Ion Iliescu.” Așa se explică și schimbul de replici cu Dumitru Iliescu, fostul șef al SPP, și refuzul numirii Ecaterinei Andronescu ca ministru al Educației și schimbarea lui Șerban Nicolae din fruntea Comisiei ”SIPA.”

Nici acest front nu îi amenință supremația în PSD. Dragnea controlează total CEx, perspectiva unui Congres este foarte îndepărtată, așa că riscul unei insurecții interne este aproape zero. Însă, dacă acum pare de neclintit, pe măsură ce crește numărul nemulțumiților din propriul partid pe atât îi scad șansele de se menține la putere dacă va încasa o nouă lovitură puternică, de pe unul dintre celelalte fronturi pe care le-a deschis.

De pe frontul extern, unde războiul cu Uniunea Europeană este doar la început. Sau de pe cel intern, unde este de așteptat ca începerea modificărilor la Codul Penal și a legilor siguranței naționale să genereze, contra-reacții puternice. Sau de pe cel al justiției, acolo unde verdictul în dosarul în care este judecat alături de fosta soție se apropie cu viteză.

După cum scriam acum câtva timp, Liviu Dragnea nu este singur în aceste războaie. Iar șansele sale de victorie sunt direct proporționale cu forța celor care îl susțin. Dar sunt proporționale și cu forța și priceperea celor prin care acționează, a proxy-urilor sale. Degeaba ai toată puterea, dacă alegi să ți-o exerciți prin avataruri precum Darius Vâlcov, Viorica Dăncilă, Olguța Vasilescu și alte personaje de același calibru.