Armistițiul Iohannis – Dragnea s-a încheiat

Scandalul declanșat de intenția guvernului de a muta la Ierusalim ambasada României în Israel, fără consultarea președintelui României, asumată public de șeful PSD, joi seara, reprezintă ultima confirmare că între Klaus Iohannis și Liviu Dragnea au reînceput ostilitățile.

În ultimele zile, șeful statului a criticat politica economică a guvernului, propunerile de modificare a Codurilor penale, pentru a servi intereselor liderilor coaliției de guvernământ, dar și intenția de a schimba legilor siguranței naționale, fără un dialog cu președinția și cu serviciile de informații.

Liviu Dragnea i-a răspuns cu agresivitate președintelui, a spus că prezintă informații mincinoase și l-a acuzat că, împreună cu Banca Națională a României și cu PNL, sabotează măsurile economice susținute de PSD. Mai mult, a ironizat relația sa cu președintele Macron și a lăsat să se înțeleagă că nu sunt lideri suficient de importanți în jocul mare, global, la care el deja are acces.

Răcirea relațiilor dintre cei doi vine după trei luni în care președintele României și șeful PSD s-au menajat mai mult ca niciodată, alimentând speculațiile că ar fi ajuns la o înțelegere. Totul a început odată cu decizia lui Klaus Iohannis de a accepta rapid, fără rezerve, propunerea lui Liviu Dragnea ca Viorica Dăncilă să devină premier. Și a continuat printr-o tăcere inexplicabilă în fața unor inițiative PSD-ALDE care urmăresc să transfere guvernului și parlamentului multe dintre atribuțiile funcției prezidențiale.

Schimbarea de atitudine i-a luat prin surprindere în special pe cei care își aminteau că, în toamna lui 2016, Klaus Iohannis a anunțat, din senin, fără să îl oblige nimeni și nimic, că nu îl va nominaliza pe Liviu Dragnea ca premier, deși era clar că PSD va câștiga alegerile. Poziția sa fermă, principială, confirmată în scurt timp și prin refuzul numirii lui Sevil Shaideh, dar și prin reacția față de OUG 13 au fost contrazise flagrant de acordul, de facto, pe care și l-a dat, un an mai târziu, pentru ca Liviu Dragnea să devină liderul informal al guvernului.

Indiferent de motivele care l-au determinat să-predea executivul, dacă riscul suspendării era sau nu atât de mare pe cât părea în acele zile, maniera în care a făcut-o a contat poate mai mult decât decizia în sine. A părut o capitulare totală.

”Acum, PSD primește şansa de a dovedi că ştiu ce vor şi ştiu cum se face. În continuare invit pe toţi cei implicaţi în procedură să se mobilizeze şi să lucreze repede şi bine.” Atât a putut spune președintele la ceremonia de învestire, după două guverne eșuate, un spectacol politic grotesc, proteste de stradă nemaivăzute de la Revoluție încoace și zeci de măsuri fără cap și fără coadă, care au bulversat toată țara.

Liviu Dragnea i-a răspuns cu aceeași grație. “Preşedintele a ales stabilitatea, în ciuda presiunilor partidelor din opoziţie şi a altora de a refuza propunerea PSD şi îi mulţumim pentru asta şi apreciem în mod deosebit. Intrarea într-o criză politică ar fi fost un lucru grav pentru România şi preşedintele a vrut să evite asta.”

Au urmat trei luni în care șeful PSD și-a urmat nestingherit planurile. A împărțit funcțiile în guvern după cum a poftit, răsplătindu-i generos în special pe cei care l-au ajutat să reziste puciului din ianuarie. După care și-a impus voința și în partid. Și-a executat colegii care îl susținuseră pe Tudose, pe cei pe care și-a permis și i-a cumpărat pe ceilalți.

În tot acest timp, a vut grijă să nu zgârie urechea președintelui cu nimic. Toate subiectele contencioase care, până de curând, păreau că vor arunca în aer România promitea să le rezolve prin cooperare și bună înțelegere cu președintele. Chiar și legile Justiției.

”Am apreciat foarte mult ce a spus preşedintele Iohannis. Am acelaşi punct de vedere (…) Legile Justiţiei vor fi puse în acord cu deciziile CCR. Sunt deja două legi care au ieşit de la Curte şi se întorc la Parlament. Va urma şi a treia lege, să vedem ce decide Curtea. De asemenea, susţin acelaşi punct de vedere, că e o problemă care ţine de România şi e bine ca noi să rezolvăm aici şi sigur că vom găsi, nu avem de ce să nu găsim punctele de vedere comune pentru ca obiectivele pe care şi noi le avem şi înţeleg că toată lumea de bună credinţă le are - şi anume independenţa justiţiei să nu fie afectată,” spunea Dragnea, pe 31 ianuarie.

Tot atunci spunea că, de fapt, reacția dură a Comisiei Europene față de legile Justiției a fost cauzată de un articol, două, ”pe care parlamentarii din comisie şi noi în plen nu le-am observat". ”În Parlament se mai poate greşi,” declara senin și ingenuu Dragnea, dovedind o disponibilitate la dialog și compromis fără cusur.

În scurt timp, însă, în timp ce a continuat să-și cântărească atent cuvintele, a început să calce din ce în ce mai apăsat pe teritoriul președintelui. La Congresul PSD a definit prioritățile de politică externă, nu a uitat să menționeze relațiile speciale pe care ar trebui să le avem cu China și cu Israel și a propus un ”sistem de cooperare economică” cu trei țări aflate sub influența Rusiei - Bulgaria, Ungaria și Serbia. L-a admonestat pe ministrul de Externe că de un an stăm fără ambasador în Israel și i-a cerut să trimită rapid o propunere, dar a anunțat și că va începe o evaluare a tuturor ambasadorilor.

Președintele nu a avut nicio reacție. Mai mult, două săptămâni mai târziu, în plină campanie de manipulare privind așa-zisul rol malefic jucat de Comisia Europeană în reformarea justiției din România, a declarat că scrisoarea prin care prim-ministrul Viorica Dăncilă îi cerea explicații președintelui Comisiei Europene este îndreptățită deoarece exprimă o preocupare legitimă a opiniei publice. Și chiar i-a cerut lui lui Jean Claude Juncker să-i răspundă "exhaustiv.”

După trei luni în care a avansat pe tăcute, planul lui Dragnea de a mima coabitarea în timp ce continuă să aibă inițiative în domenii aflate în aria de responsabilitate a președintelui și să lucreze în Parlament la golirea funcției prezidențiale de prerogative a devenit evident, odată cu repunerea pe tapet a legilor siguranței naționale și a modificării Codurilor penale. Moment în care camuflajul de bună înțelegere a fost abandonat pentru că mai mult încurca decât ajuta.

De ce a pus pe masă Dragnea cele două teme, despre care știa cu siguranță că vor reaprinde conflictul cu președintele? Există două explicații. Prima: acesta a fost planul de la bun început. Să câștige timp pentru a prelua controlul total asupra guvernului și al partidului, după care să-și reia asaltul asupra justiției și serviciilor. Asigurarea imunității a fost și este condiția esențială pentru a păstra tot ce a reușit să acapareze în ultima perioadă.

Dragnea știa foarte bine că liniștea oferită cu suspectă generozitate de către președinte nu însemna nimic câtă vreme DNA sapă în continuare la afacerile sale, iar procesul aflat pe rol se apropie de primul verdict. S-a folosit de ea cât i-a convenit, dar nu s-a lăsat nicio secundă hipnotizat de perspectiva că Iohannis s-ar putea lăsa cumpărat de promisiunea susținerii pentru funcția de președinte al Consiliului European.

A doua explicație posibilă: Dragnea chiar a crezut că l-a cumpărat pe președinte și că nu va mai întâmpina nicio rezistență din partea sa. Caz în care trezirea la realitate s-ar fi produs deîndată ce Călin Popescu Tăriceanu și-a prezentat public, cvasi-oficial, decizia de a candida la prezidențiale, indiferent dacă va avea sau nu susținerea sa.

Iritarea șefului PSD față de ambițiile lui Tăriceanu a explodat joi seara când nu s-a abținut să nu îl includă pe partenerul său de guvernare în grupul posibililor candidați la prezidențiale din zona de dreapta: ”cu atât mai puţin ne interesează dacă va candida Klaus Iohannis, dacă va candida Călin Popescu-Tăriceanu, Cioloş sau alţii. Este treaba lor. Unii se pregătesc pentru prezidenţiale, spun tot felul de lucruri. Noi în timpul ăsta schimbăm România piesă cu piesă…”

De ce a văzut Dragnea în candidatura șefului ALDE un semn că Iohannis îl joacă pe degete și că încearcă, de fapt, să-i adoarmă vigilența și să câștige timp? Pentru că Tăriceanu nu are nicio șansă la prezidențiale fără susținerea PSD. Este exclus să fie un candidat ”de dreapta”, având în vedere discursul său anti-justiție și anti-occidental, ceea ce înseamnă că dacă PSD nu se mobilizează pentru el va lua un scor modest care nu îi garantează nici intrarea în turul doi.

Așadar, dacă Tăriceanu își permite să-l sfideze și să anunțe nu doar că va candida oricum, dar și să-și facă deja campanie, să arate public că stă mai bine ca el în sondaje, înseamnă că se bazează pe altcineva care îi poate livra sprijinul PSD peste capul lui Dragnea. 

Iar acest altcineva trebuie să fie foarte puternic din moment ce singura variantă pe care o are Tăriceanu pentru a fi susținut de PSD ar fi ca principalul său rival în cursa de nominalizare pentru prezidențiale, adică chiar Dragnea, să fie scos din joc. Un lucru pe care Voiculescu, principalul aliat al lui Tăriceanu, sigur nu este în stare să-l livreze. Și de ce nu i-ar  conveni președintelui ca Tăriceanu și nu un lider PSD să intre în finala prezidențială de anul viitor, având în vedere că mobilizarea celui mai mare partid nu s-ar ridica, sub nicio formă, la potențialul maxim?

În sprijinul celei de a doua variante pledează chiar unele declarații ale lui Dragnea. Deși, oficial, PSD și ALDE și-au dorit în egală măsură începerea revizuirii legilor siguranței naționale, care reprezintă un atac la adresa serviciilor și a lui Iohannis, Dragnea declara în urmă cu trei săptămâni: ”sperăm să obţinem şi acceptul ALDE să înfiinţăm o comisie parlamentară specială pentru modificarea legislaţiei privind securitatea naţională.”

La cât de înverșunat se arăta până acum Tăriceanu împotriva serviciilor de ce avea nevoie să se lase convins de liderul PSD, un intim al chermezelor SRI, să le dea loviturile de grație? De ce ezita când doar de acolo poate începe distrugerea a ce ei numesc ”statul paralel”, adică singurele instituții pe care nu le-au încălecat? Nu există decât două explicații posibile. Ori, între timp, Tăriceanu a devenit ”Moliceanu”, ori nu vrea să-i facă jocul lui Dragnea deoarece știe că partenerul său va încerca să se folosească de comisia specială pentru a încerca să-și negocieze, din nou, supraviețuirea politică.

Oricât de bine ar juca teatru Dragnea, este greu de crezut că nu există un sâmbure de adevăr în declarația sa de joi seara: ”eu vă spun cu sinceritate că regret atitudinea președintelui, care s-a schimbat brusc. Această atitudine nu ajută la un climat foarte bun în România, dar noi nu o să ne speriem, nu o să dăm înapoi.” Confirmarea vine și din faptul că a reluat vechea și adânca sa frustrare, că președintele nu negociază cu el – ”tot timpul am fost deschis la consultare numai să avem cu cine…”

Dincolo de aceste interpretări, un lucru este cert. Prea straniu și prea împotriva intereselor președintelui, mai ales cele pe termen lung, ar fi fost ca armistițiul cu Dragnea să aibă alte scopuri decât acelea de a depăși un moment riscant, o posibilă suspendare și de a câștiga timp pentru ca un alt plan de contracarare să fie pus în mișcare. Chiar dacă și acesta va eșua, revenirea președintelui în arenă, ca voce critică, ca purtător de cuvânt al tuturor celor care văd un pericol imens în proiectul de orbanizare a României, reprezintă o veste bună. Va echilibra jocul politic și va dinamiza societatea civilă.

Și dacă și-a luat gândul de la candidatura pentru al doilea mandat și se concentrează total pe ideea preluării președinției Consiliului European nu are cum să-i fie indiferent pe mâna cui va lăsa România. Un abandon al lui Klaus Iohannis într-un moment critic, când se joacă practic rămânerea în cluburile occidentale, ar fi un dezastru. Consecințele ar fi mult mai grave decât cele pe care le-a avut ieșirea caraghioasă din scenă a lui Emil Constantinescu.

Stigmatul lașității și complicității la distrugerea României l-ar urmări pe Klaus Iohannis pentru tot restul vieții. Și i-ar compromite și mandatul de președine al Consiliului European. Ce credibilitate ar mai avea dacă obținerea acestui rang înalt s-ar face cu prețul abandonării țării sale? Cum ar mai milita pentru principiile și valorile lumii libere dacă ar fi simbolul viu al trădării lor?

Nu am nicio îndoială că președintele României nici nu a fost nevoie să-și pună toate aceste întrebări. A ales de la bun început drumul pe care va merge și reintrarea sa în arenă este o confirmare că nu și-a schimbat nicio clipă opțiunea.