ANALIZĂ. Culisele alegerilor prezidenţiale de la Chişinău - bătălia "celor 6"

Data actualizării: 24.10.2016 11:34 Data publicării: 02.09.2016 15:08

Cine sunt candidaţii la alegerile prezidenţiale din Republica Moldova, ce propun ei, ce tabără reprezintă fiecare şi de ce scrutinul din 30 octombrie este considerat unul important nu doar la Chişinău, ci şi la Bucureşti, la Moscova şi în capitalele occidentale? Răspunsuri la toate acestea, dar şi noi întrebări pe care le ridică primele alegeri prezidenţiale directe din ultimul deceniu şi jumătate, în analiza făcută pentru Digi24.ro de profesorul Dan Dungaciu, director al Institutului de Științe Politice și Relații Internaționale al Academiei Române şi președinte al Fundației Mării Negre.

Campania prezidențială din stânga Prutului va fi mult mai interesantă decât se anticipa, și la asta a contribuit semnificativ și nefericita formulare a ambasadorului american la Chișinău după care „Moldova nu e România”… Ca să o luăm cu începutul.

MARIAN LUPU

Avem candidatul „sistemului”, Marian Lupu, liderul PD. Nu strălucește în sondaje, dar are de partea sa trei chestiuni fundamentale: instituțiile media, instituțiile de stat și… banii. E incorect să se spună că R. Moldova s-a oligarhizat după arestarea fostului premier Filat. În realitate, era oligarhizată de atunci, doar că erau doi actori pe scenă. Azi e unul singur și va fi în spatele lui Marian Lupu. De fapt, prin candidatura lui Lupu, Vladimir Plahotniuc iese în avantaj orice ar fi: dacă Lupu câștigă, are un președinte care îl va putea numi premier, în plus îi va lăsa locul de șef de partid. Dacă nu câștigă, tot îi va lăsa locul de șef de partid, pentru că a pierdut. Vlad Plahotniuc se poate gândi liniștit la construcția PSD în R. Moldova, din PD și alți deputați din Parlament care susțin guvernarea – după care, ca șef de partid (cel mai mare partid!), are deschisă calea spre premier. Una peste alta, strategia PD este totuși de a-și împinge candidatul în turul al doilea, pe fondul disipării votului din turul întâi – de aici iepurașii care au început să voteze în campanie - și de a se confrunta cu Dodon într-o competiție, cum spuneam, de genul Iliescu versus Vadim Tudor. Cu cine să votezi? Teoretic, dacă ajunge în turul al doilea, Marian Lupu are prima șansă să ajungă președinte. E, totuși, un dacă…

MAIA SANDU

Maia Sandu este astăzi candidata din opoziție care stă cel mai bine în sondaje. E un candidat, în esență, anti-sistem, adică anti-Plahotniuc, asta în pofida faptului că a fost ministrul în faimosul guvern condus de Iurie Leancă și care a girat furtul miliardului și vânzarea aeroportului către ruși. Un candidat care câștigă mult din lipsă de alternativă – în ea s-a descărcat masiv un vot protestatar, dar și prin tăcerile ei, prin care se putea înțelege că e persecutată/marginalizată de inamicii politici care au în spate televiziuni. Într-o serie de ieșiri publice a gafat, însă, ceea ce arată că, deocamdată, nu și-a calibrat bine mesajele, iar „tăcerile” au avantajat-o. Nu va fi ușor în campanie, pentru că tensiunea și agresivitatea vor crește, are nevoie de suflu mult și stomac puternic, pe care nu se știe încă dacă le are. Dar are de partea ei prezumția de inocență și lipsa de alternativă a multor electori, inclusiv a unioniștilor care până acum nu aveau nici un candidat credibil care să rostească ceea ce voiau ei să audă – „Unirea cu România”.

ANDREI NĂSTASE

Următorul candidat este Andrei Năstase, candidatul Platformei DA, un candidat tenace și cu pielea deja bine tăbăcită. Nu e atât candidatul unui partid, cât al unei unei grupări a cărei obsesie privată – cu oricine, oricum, doar împotriva lui Plahotniuc – s-a transformat acum în proiect politic. De-a lungul timpului, gruparea s-a aliat cu oricine era sau era perceput ca fiind anti-Plahotniuc: Filat, Voronin, Dodon, Usatîi etc. Nu conta culoarea politică, conta să fie împotriva „banditului”. Așa cum în jurul lui Plahotniuc există oameni care cred sincer că dacă Vladimir Plahotniuc ajunge premier toate problemele R. Moldova se vor rezolva – începând de la Aeroportul returnat până la chestiunea transnistreană -, gruparea respectivă crede că dacă Plahotniuc dispare, totul, ca într-o vrajă, se rezolvă, căci blestemul abătut asupra R. Moldova va fi ridicat. Evident, se înșală și unii și alții, dar până la urmă, politica înseamnă și asemenea iluzii ridicate la rang de doctrină…

Problema de fond este că cei doi candidați ai „proeuropenilor noi” ar trebui să fie unul la sfârșit de septembrie, conform unei înțelegeri anunțate. Se va petrece asta? Vom vedea. Cert este că, pentru fiecare în parte, să cedeze și să renunțe ar fi sinucigaș. Suntem în plină dilemă a prizonierului sau a vânătorului.

Luați cazul lui Andrei Năstase. Pentru prima dată gruparea despre care am vorbit are un candidat politic și un partid politic. E clar că toată campania prezidențială se face și în perspectiva alegerilor parlamentare din 2018, deci a ceda la începutul campaniei prezidențiale în favoarea candidatului Maia Sandu înseamnă a-ți refuza 30 de zile de campanie și mesaj. Și asta în condițiile în care nici Andrei Năstase nu are încredere în Maia Sandu, nici Maia Sandu în Andrei Năstase. În plus, presupunând chiar că va fi aleasă Maia Sandu, ce câștigă Platforma DA? Demantelarea sistemului? Cum? Cu un președinte care nu are nici măcar reprezentare în Parlament, ca să nu mai vorbim de guvern? Iar în ceea ce privește antecedentele luptei împotriva corupției, cei de la Platforma DA i-ar putea reproșa Maiei Sandu că nu a spus nimic atunci când, în timp ce era ministru, se fura de sub nasul ei un miliard și se dădea în condiții dubioase aeroportul rușilor. De ce a tăcut? Și dacă a tăcut atunci, cine să o creadă că nu va tăcea în continuare? Sigur, Maia Sandu ar putea răspunde că în calitate de ministru nu avea pârghii; dar nici un președinte nu are pârghii concrete pentru asta! E nevoie de luptă, ieșire publică, luare de piept cu inamicul, mobilizare în stradă etc.. Adică ceea ce face Platforma DA. Și orice i se poate reproșa lui Andrei Năstase, cu excepția unui singur lucru: tenacitatea, rezistența și faptul că, așa cum se spune în box, e un foarte bun încasator. Ceea ce nu e cazul, deocamdată, cu Maia Sandu. Mai mult, dacă Platforma DA ajută la alegerea președintelui, iar Sistemul nu se clintește cu nici un milimetru, îi va fi greu să se mai posteze ca „anti-Sistem” în perspectiva lui 2018 din moment ce președintele a fost pus cu ajutorul ei. Iar Maia Sandu ajunsă președinte nu va contabiliza în nici un caz pentru Platforma DA în perspectiva parlamentarelor din 2018, ci în contul partidului ei.

Să luăm cazul Maiei Sandu. Ce ar câștiga Maia Sandu și partidul ei în cazul în care i-ar ceda locul de candidat comun lui Andrei Năstase?

Evident, nimic. Imaginea ei este incomparabil mai bună decât a lui Andrei Năstase și a grupării din care provine. În plus, nici nu a intrat în asocieri discutabile cu Usatîi sau Dodon, de genul celor numite de un jurnalist de la Chișinău „alianțe cu ISIS pentru a-l debarca pe Assad”. Presupunând că Năstase va câștiga, Platforma DA își va continua proiectul – un Andrei Năstase președinte ar zgudui Sistemul mai solid decât Maia Sandu -, iar PAS-ul va intra complet în umbră. Ca structură personală, ca resurse mediatice și financiare, Maia Sandu și partidul său nu sunt capabile să facă doi ani de opoziție. În R. Moldova asta nu reușește aproape nimănui, în condițiile în care toate resursele trec pe la guvern. Se vor stinge pe drum, ca și partidul lui Iurie Leancă, mai ales că nu vor avea nici cârja guvernamentală a acestuia. Iar Andrei Năstase președinte va contabiliza, evident, pentru Platforma DA, nu pentru PAS. Una peste alta, deși pare o soluție bună pe moment, pe termen mediu și lung nici Maia Sandu, nici Andrei Năstase nu au nici un motiv politic de a ceda unul în favoarea celuilalt.

MIHAI GHIMPU

În ceea ce-l privește pe Mihai Ghimpu, candidatura lui trebuie pusă într-o altă lumină, mai ales în contextul resuscitării majore a temelor identitare. Sondajele de intenție arată o imagine dublă: asocierea abundentă cu tema unionistă, dar intenție mică de vot în acest moment. Explicația e simplă: PL are, comparativ, cea mai bună prestație la guvernare de când guvernează, dar are 3% în sondaje. De ce? Pentru că electoratul PL este un electorat politic, el vrea o eventuală performanță guvernamentală numai după ce ai livrat la capitolul mesaj politic. Aici PL și-a pierdut masiv baza electorală îndepărtându-se de ceea ce a fost emblema acestui partid: unionismul. Electoratul unionist este inteligent, informat și nemilos. Dacă l-ai trădat, te părăsește. Sarcina lui Mihai Ghimpu este de a se întoarce, credibil, la acest electorat, fără să încerce să devină „prezidențiabil” în timpul campaniei sau generalist în afirmări. Pentru electoratul PL unionismul nu este la „și altele”. Este centrul în jurul căruia trebuie să pivoteze restul mesajelor. Mihai Ghimpu nu este Vlad Filat sau Maia Sandu, nici PL nu este PLDM sau PAS. Mihai Ghimpu se va confrunta cu două probleme: saturația politică față de persoana sa și asocierea cu guvernarea. Un mesaj unionist este însă prospețimea de care are nevoie, inclusiv pentru a se distanța politic de PD și de a-și demonstra autonomia. Bine jucată această partitură ar putea furniza o mare surpriză în aceste alegeri prezidențiale. E de urmărit.

IURIE LEANCĂ

Iurie Leancă este un candidat care trebuie să țină în aer, concomitent, trei bile: și în Opoziție, și la Putere, și… departe de CNA (DNA-ul din RM)! Pentru premierul sub guvernul – și semnătura! - căruia a dispărut miliardul și s-a vândut aeroportul rușilor e o sarcină uriașă. Deocamdată e pe scenă pentru că e lăsat să fie. Dar e un spectacol trist, mai degrabă, și prea puțin convingător pentru ca să conteze cu adevărat.

Restul candidaților vor conta prea puțin, spre deloc. Majoritatea dintre ei sunt iepuri puși să alerge pe ogorul electoral și cu garanția că nimeni nu va trage după ei.

IGOR DODON

Aici e o chestiune mai complicată, și aș începe de mai departe… Ca să înțelegem profilul candidatului pro-rus trebuie să clarificăm o chestiune. Am văzut în ultima vreme evaluări care discută problema reunificării sau a unirii în termeni strict bilaterali, România – R. Moldova, eventual interesele Rusiei. Este provincial și fals. În realitate, pentru Rusia reunificarea nu e o chestiune legată de România, ci de… NATO. Care e miza strategică a Moscovei? Miza strategică a Moscovei în R. Moldova este una singură: de a nu permite extinderea frontierei euro-atlantice pe Nistru (căci mai departe nici măcar teoretic nu se pune problema). Cum face asta. Prin două căi. Prima: se asigură că nu se poate face integrarea euro-atlantică a R. Moldova pe căi normale, firești. Și lucrul acesta a devenit limpede acum. R. Moldova este scoasă din cărți cel puțin pentru o generație. Dar, în cazul R. Moldova mai intervine ceva, unic în acest spațiu. Frontiera euro-atlantică se poate extinde „pe scurtătură”, adică pe cale germană, prin reunificare. Și rușii știu asta. Ca să blocheze și acest parcurs, linia de mesaj esențială este „moldovenism (moldovenii nu sunt români), suveranism, neutralitate”. Adică „Moldova nu este România”, dacă vreți. Doar că la ruși nu e o gafă, ci o linie strategică explicită. Aceasta este și explicația pentru care candidatul lor nu este etnic rus, ci „moldovean” get-beget, care are ca fotografie de profil imaginea lui în ie „moldovenească”. Deci un patriotism local, etnicist, menit – în viziunea Rusiei – să blocheze Unirea. Rusia luptă împotriva Unirii, deci a extinderii frontierei euroatlantice, prin promovarea moldovenismului și a suveranismului în stânga Prutului. E cea mai bună strategie pe care o are. Nu înseamnă că toți care fac asta sunt ruși sau proruși, înseamnă că pe Rusia asta o interesează în primul rând.

De aceea a pune Unirea doar în termenii României și a sugera că Unirea este temă rusească este, cum spuneam, provincial. Pentru Rusia este o chestiune strategică, nu doar regională, ci și globală. Unirea înseamnă NATO. Și punctum. De aceea Bucureștiul, în chestiunea R. Moldova, trebuie să acționeze local, dar să gândească global… Dar asta e altă temă, deja.

Revenind acum la Igor Dodon, candidatul socialiștilor și a lui Vladimir Putin, acesta stă cel mai bine în sondaje. Are multe procente în sondaje, dar acelea s-ar putea să fie toate. Nu are în nici un caz garantată victoria în turul al doilea, unde vor fi alte mize, alte polarizări, alt tip de mobilizare. Așa cum am spus deja, candidatul Rusiei este obligatoriu statalist și moldovenist. Așa cum a fost Igor Dodon cu ocazia lansării sale. Temele principale sunt naționaliste/moldoveniste: reîntregirea R. Moldova (adică federalizarea), combaterea românismului și unionismului, „renașterea națiunii moldovenești”, înlocuirea cursului „Istoria românilor” din școli cu „Istoria moldovenească”, în final, undeva marginal, restabilirea legăturilor și relațiilor cu Rusia. Nu e nimic surprinzător, după cum am văzut. Moldovenismul extrem duce până la urmă la Rusia și federalizare. Altceva este însă surprinzător, respectiv viziunea asociată la Chișinău cu „linia Tappiola” (ambasadorul UE la Chișinău), respectiv ideea că, odată ajuns la putere, Igor Dodon va continua colaborarea cu Europa, va continua proiectele europene, chiar va menține Acordul de Asociere. Această teză prinde și în alte cercuri.

O asemenea naivitate din partea UE și, implicit, a României ar fi impardonabilă, căci avem deja cazul faimos al lui Vladimir Voronin, care, după „Revoluția oranj din capul său” din 2005 și un acord cu UE – așa numitul Plan de acțiuni UE – R. Moldova - a sfârșit în 2009 prin a ucide și tortura tineri în coridoarele și beciurile comisariatelor de poliție din Chișinău. Și asta sub privirile unui reprezentant al UE care, anterior, îl girase fără discernământ. Trebuie să fie limpede, și pentru București și pentru Bruxelles, că Dodon președinte va urma aceeași logică implacabilă: anti-românism și federalizare, sigur, utilizând cât se poate resurse europene. Și mai trebuie să fie clar un lucru: orice iluzie de „condominium” cu Rusia în R. Moldova este o victorie a Rusiei.

Citiţi şi: INTERVIU. Transnistria - arma folosită de Rusia împotriva NATO