Ambasadorul Rusiei recidivează. Nicolae Titulescu, pus să "vorbească" despre vremuri pe care nu le-a mai prins

Instituţia condusă de diplomatul Valeri Kuzmin continuă neobosit să ţină sus, pe agenda publică, subiecte care proiectează imaginea unei Românii ca anexă nerecunoscătoare marelui imperiu. Asta, în timp ce propaganda rusă continuă să acuze lipsa de interes a Bucureştiului în a întreţine relaţii oneste şi corecte cu Moscova. Iar de data asta, ambasadorul Kuzmin s-a întrecut pe sine.

Nicolae Titulescu s-a născut în 4 martie 1882 şi a murit în 17 martie 1941. 

Cu un an şi jumătate înaintea decesului marelui om de stat român, Rusia bolşevică şi Germania nazistă anunţă semnarea unui pact de neagresiune. Înţelegerea însăşi, dar şi elementele secrete ale acestei combinaţii geopolitice întunecate urmau să aibă un impact suficient de puternic încât să antreneze curmarea a zeci de milioane de vieţi şi să modeleze geografia politică a secolului XX; cu ecouri, aş îndrăzni să zic, inclusiv în zilele noastre.

În fine, la trei luni şi cinci zile după stingerea din viaţă a lui Nicolae Titulescu, începe operaţiunea "Barbarossa", când Uniunea Sovietică este invadată de Germania lui Hitler, cu binecunoscutele desfăşurări care i-au urmat (aşadar, nu insist).

Istoria este un univers vast şi interesant, dar mai presus de asta e un tablou necruţător (episoadele glorioase sunt invariabil umbrite de cele sângeroase), dar şi un teritoriu neprietenos pentru interpreţii care fac abstracţie de date şi pentru fabricile de adevăr care nu ţin cont de fapte.

O lecţie pe care Ambasada Federaţiei Ruse în România fie nu poate, fie nu vrea să şi-o însuşească, în orice caz, un examen la care a picat spectaculos şi deseori chiar şeful instituţiei, diplomatul Valeri Kuzmin.

Făcând o irepresibilă impresie de profesionist al hăţurilor, cel puţin la posturile de la Chişinău şi Bucureşti, ambasadorul Kuzmin e filtrul suprem al fiecărui gest public făcut de diplomaţii instituţiei din Kiseleff 6. Altfel spus, când vine vorba de asumare n-ai cum să-l ratezi.

Iată de ce, privind lucrurile într-o asemenea cheie, devine cu atât mai interesantă insistenţa cu care ambasadorul Valeri Kuzmin, prin Ambasada Rusiei la Bucureşti, ţine cald un subiect care, aparent, n-are deloc a face cu actualitatea întrucât - nu-i aşa? - îşi are izvoarele în istorie. 

E vorba de istoria celui de-al Doilea Război Mondial şi a eliberării "frăţeşti" de care s-a "bucurat" România sub bocancul Armatei Roşii. 

Aruncat pe piaţă între Crăciun şi Revelion şi întâmpinat cu o salvă pe măsură din partea ambasadorului României la Moscova, diplomatul Vasile Soare, proiectilul cu care Valeri Kuzmin mai spărsese o dată carcasa adevărului istoric nu a rămas izolat.

În a doua jumătate a lui ianuarie 2019, după ce valul de reacţii a trecut, iar liniştea aia pe care Moscova tot repetă că şi-o doreşte în relaţia cu Bucureştiul s-a aşternut din nou... iarăşi pac şi iarăşi la războiu'!

Într-un nou text cu accentele binecunoscute ale nasului pe sus şi monopolizării adevărurilor lumii, Ambasada Federaţiei Ruse în România reia tezele binecunoscute: soldatul sovietic nu a fost unul de ocupaţie, comportamentul său oribil e o temă falsă, iar tov. Stalin era un tip sensibil, responsabil, unic şi fără cusur.

N-are niciun sens să mai intrăm pe fond, într-o nouă polemică "ştiinţifică" cu istoricul No.1 al ambasadei ruse. Şi nici să plecăm umili urechea la dulceaga invitaţie, repetată mecanic de Kremlin, de a pune iarăşi la masă istoricii de la Bucureşti cu cei de la Moscova, iar la o tablă de slană românească şi o sticlă de vodcă rusească să stabilim "împreună" adevărul istoric... dar astfel încât să corespundă propagandei în chirilice. Ar fi echivalentul căderii în capcana pe care Valeri Kuzmin a mai întins-o o dată. 

În schimb, mai degrabă te întrebi de ce tot joacă ambasadorul Kuzmin rolul fochistului stahanovist, alimentând, alimentând şi iar  alimentând...

Acum, de ce am început prin câteva trimiteri biografice la Nicolae Titulescu?

Pentru că există în noua intervenţie a Ambasadei Rusiei (a se citi a ambasadorului Valeri Kuzmin) un pasaj interesant din perspectiva manipulării lipsite de rafinament. "O astfel de abordare contrazice o tradiție istorică îndelungată. Eminentul politician și diplomat român, N.Titulescu, a scris în anii 1930, care au fost atît de dificili: «Istoria arată că Rusia a fost întotdeauna aliatul, și nu inamicul României»", scrie acolo, în textul publicat via Evenimentul zilei.

A-l folosi în asemenea mod pe Titulescu, a-l pune să vorbească din mormânt despre lucruri pe care nu a mai apucat să le trăiască... ei bine, asta înseamnă să fii doar propagandist şi deloc diplomat.

Nicolae Titulescu nu a mai prins vremurile eliberării frăţeşti a Europei de Est de către Armata Roşie şi nici ceea ce a urmat în ţara sa nu i-a fost vreodată cunoscut. Prin urmare, păstrând în ton o răceală ştiinţifică, să spunem că rămâne, în cel mai bun caz, o necunoscută dacă Nicolae Titulescu şi-ar fi lăsat nenuanţată afirmaţia făcută în anii '30. 

Se pare însă că nu şi pentru ambasadorul Rusiei la Bucureşti. Valeri Kuzmin, în buna tradiţie de la Lenin încoace, a venit la post cu răspunsurile-n pungă.

Citiţi şi: Soft power-ul Rusiei, fisurat de aroganţa propriului ambasador