Cererea Rusiei că plățile pentru gazul natural pe care îl livrează statelor europene (din UE) să fie făcute în ruble este discutată în fel și chip. Nu puțini s-au grăbit, inclusiv în România, să interpreteze solicitarea că o încercare a Moscovei de a sprijini propria monedă prin creșterea cererii pentru rublă. Dar acest raționament este șubred, fiindcă țările ce importă gaz natural, țiței, sau alte materii prime, din Rusia, automat susțin cererea pentru moneda rusă. Faptul în sine, că se fac plăti pentru importuri din Rusia, susține cererea pentru rublă. Și explicația este simplă: importuri din Rusia fac ca pe piața monetară din Rusia să intre valută forte (dolari SUA, euro, lire sterline, etc) ce poate finanța importuri ale Rusiei, sau echilibra cât de cât un raport, fie el forțat, cu rubla. Numai dacă s-ar sista importul de gaz natural din Rusia, pentru că la așa ceva se referă decizia amintită, ar fi stopat sprijinul pentru rublă pe această filieră.
Sprijinul pentru rublă reprezentat de plata în valută forte ar fi diminuat dacă înclinația pentru deținerea de valută forte crește copios, așa cum s-a întâmplat de altfel după invadarea Ucrainei și, subsecvent, după impunerea de sancțiuni economice și financiare contra Rusiei de către SUA, UE și alte țări; o înclinație pentru lichiditate și depozite în valută forte ar reduce cererea pentru rublă, ar crește dolarizarea/euroizarea economiei rusești. Aici găsim, este de prezumat, motivul de bază pentru care banca centrală a Rusiei, ea însăși supusă sancțiunilor (inclusiv prin înghețarea a cca. 50% din rezervele sale), a crescut drastic rata de politică monetară și a introdus o serie de restricții pe piața monetară/valutară internă, la ieșiri de capital. Însă, în Rusia, băncile care nu sunt supuse sancțiunilor privind utilizarea sistemului de plăti SWIFT, sunt controlate de stat (mă refer la Gazprombank și Sberbank), ceea ce reduce riscul ca valuta forte primită de la importatorii din UE să fie reținută/tezaurizată, adică să nu ajungă la banca centrală a Rusiei -- deși parte din valuta forte din Rusia se află, sau se scurge la cetățeni.
Rațiunea pentru care s-a decis de către Kremlin ca plățile să fie făcute în ruble, ca denominare, pare mai mult un exercițiu de imagine –inclusiv pentru că pe piețele internaționale dolarul american (USD) este moneda în care se denominează tranzacțiile cu țiței și gaz natural. Pare un asemenea exercițiu deoarece există modalități tehnice nu insurmontabile pentru ca plățile în valută forte să fie transformate în plăți în ruble, fie și formal. Și nu văd cum amenințarea proferată de Moscova, că dacă plățile nu vor fi în ruble livrări de gaz natural nu vor avea loc, să se întâmple pe scară largă. Rusia are nevoie să mențină livrări întrucât are nevoie de resurse financiare pentru a face importuri necesare, de unde poate. Și este greu de crezut că Rusia ar putea să reorienteze rapid, ca mijloc de retorsiune, mare parte din livrările de acum către Occident spre țări care nu îi aplică sancțiuni.
O economie (a Rusiei) ce va avea probabil o cădere de PIB în jur de 10% în acest an, cu o inflație prognozată la cca 20%, are nevoie de resurse financiare. Că plățile sunt în valută forte, sau în ruble ce rezultă din schimbarea USD sau euro în ruble, contează mai puțun. Această decizie pare mai degrabă o “flexare de musculatură”, ce nu are corespondent în realitate. Iar introducerea unui risc valutar în explicarea plății în ruble este un nonsens; date macro de bază vorbesc singure dacă examinăm zona euro cu Rusia prin dinamici probabile în acest an: PIB, + 2-3% vs -10-11%; inflație, 6-7% vs peste 15% (cifra consemnată în martie a.c), ieșiri de capital din Rusia. Altfel spus, presiuni mari de depreciere relativă pentru rublă, chiar dacă guvernul rus va limita importuri.
Ar putea banca centrală a Rusiei să practice cursuri de schimb multiple, cu o rată specială la exportul de gaz natural (eventual și la țiței) aplicată țărilor din UE? Adică să încerce să extragă în mod administrativ o primă (un bonus) care să însemne o rublă mai scumpă pentru importatori occidentali. Teoretic da, dar foarte greu în practică; aceasta ar implica o discrepanță semnificativă față de prețurile internaționale, ceea ce ar fi greu de explicat și ar accelera trecerea țărilor UE către alți furnizori.
Rubla nu este monedă de rezervă. De-a lungul anilor, Rusia a avut surplus mare de cont curent, ceea ce i-a permis să acumuleze o rezervă valutară estimată la peste 600 miliarde de dolari SUA. Dar Rusia nu are o economie mare, dezvoltată și variată din punct de vedere industrial, în timp ce exportul ei se bizuie principalmente pe materii prime de bază (țiței, gaz natural, metale, cereale) și armament. Rusia are o anumită auto-suficiență la produse agroalimentare, dar aceasta nu asigură robustețe economiei. Bugetul ei public trăiește în funcție de cotațiile exportului de țiței și gaz natural. Iar, acum, un echilibru tot mai precar pe piața internă este susținut prin restricții pe piața monetară, printr-o scumpire mare a costului banilor (cu rată de politică monetară în jur de 20%).
Substituirea unei părți din tranzacțiile cu Occidentul de până la impunerea gamei extinse de sancțiuni de către SUA, UE și G-7, cu tranzacții efectuate cu alte țări (China, India, etc), adică un “trade diversion”, nu poate întări rubla; poate implica și costuri de tranzacție mai mari. Ar fi însă o dovadă că Rusia se decuplează, voit sau nu, de Europa, că se apropie de alte regiuni economice ale globului, pentru a scapă de efectul sancțiunilor. Într-un fel nu este de mirare, deoarece lumea aluneca către blocuri economice înainte de începerea războiului din Ucraina – pe fondul de-globalizării, de-multilateralizării, al confruntării între state democratice și autocrații. Sancțiunile, cum spun și analiști ai FMI (vezi recent Gina Gopinath), poate grăbi acest proces.
Ca o inferență, gestul/decizia Moscovei privind plata în ruble pentru gazul natural livrat “statelor neprietenoase” nu schimbă datele problemei în mod fundamental. Rubla nu poate fi mai tare printr-un artificiu, prin faptul că ar deveni o monedă de denominare “de fațadă” a unor tranzacții; în realitate, în spate ar opera tot plăți în valută forte.
Un test acid pentru rublă ca monedă de tranzacție pe plan internațional ar fi acesta: câte state membre ale OPEC ar solicita, sau accepta, rubla ca monedă de tranzacție. Răspunsul nu este greu de dat. Dolarul SUA va rămâne moneda principală în care se denomineaza tranzacții cu țiței și gaz natural.
Lucrurile stau altfel însă, în perspectiva, cu yuan-ul, care poate deveni monedă de rezervă. China are o economie mult mai mare (de 7-8 ori) și mai variată decât cea a Rusiei, are o economie care se bizuie pe industrie în continuă dezvoltare și tehnologii înalte, inteligență artificială; are și cea mai mare populație din lume (peste 1,4 miliarde persoane). La paritatea puterii de cumpărare economia chineză este a doua în lume (după cea a SUA). China și încearcă de ani buni să promoveze instituții financiare multilaterale (în Asia) ca alternative la aranjamentele Bretton Woods. Cum este dirijată economia chineză și cum va concura ea cu lumea occidentală, într-o lume intrată într-un nou război rece, reclamă o altă discuție. Summitt-ul recent UE-China este de judecat în acest registru.
