1944 – 1990 – 2004 - 2017

”Comunismul nu a venit în România din cauza a ceea ce s-a întâmplat acum exact șaizeci de ani. El a devenit inevitabil, în momentul în care cei doi dictatori ai Europei, Hitler și Stalin, au început să sfâșie în bucăți continentul și când democrațiile lumii au decis că, în nobila bătălie pentru a învinge pe unul din monștri, trebuie să rămână în termeni prietenoși și cu celălalt monstru. A fost o alegere pe care nici eu, nici oricare alt român nu a făcut-o niciodată; a fost o alegere făcută pentru noi, deasupra capetelor noastre.”

Asta spunea Regele Mihai, în 2004, într-un discurs rostit cu ocazia aniversării a 60 de ani de la actul de la 23 August 1944. În aceste fraze găsim esența tragediei trăite de români și de regele lor în poate cel mai dificil moment al națiunii. Indiferent ce ar fi făcut el sau supușii săi, nu ar mai fi putut împiedica Uniunea Sovietică să își impună și aici ideologia criminală și să aducă la putere banda de trădători de neam care avea să pună bazele sistemului de putere care a ținut România prizonieră până de curând.

Asta a fost cu adevărat o tragedie. Să asiști neputincios cum patria îți este siluită, știind că și dacă ai fi dispus să-ți dai viața sau să mergi la închisoare (așa cum mulți au și făcut-o) nu ai putea schimba mersul lucrurilor. Și nu pot să nu compar situația de atunci cu cea de astăzi. Suntem, din nou, într-un moment tragic? Nici vorbă.

Pentru că noi, spre deosebire de înaintașii noștri și de Rege, putem opri distrugerea României, reîntoarcerea ei sub controlul absolut ai adversarilor democrației, ai statului de drept, ai integrării depline în spațiul euro-atlantic. Stă în puterea noastră. Iar pentru asta nu trebuie să ne riscăm nici viața și nici libertatea (cel puțin deocamdată). În plus, nu suntem singuri.

Rusia nu mai este atât de puternică precum era Uniunea Sovietică la sfârșitul celui de-al doile război mondial, cozile lor de topor nu au tancurile armatei roșii în spate, iar America și Europa nu doar că nu vor să ne vândă lui Putin, dar fac tot ce ține de ele pentru a ne apăra de nebunia unora dintre politicienii aleși de majoritatea celor care au ieșit la vot. Încearcă să ne apere chiar și de noi înșine, compensând cu intervenții la limita diplomației lipsa noastră de apetență pentru luptă civică.

Faptul că generația noastră are marea șansă de a putea schimba cursul evenimentelor, de a opri alunecarea spre trecut, de a face ireversibile schimbările pozitive din ultimii 12 ani, nu garantează, însă, că vom și reuși. Lupta este în toi. Iar rezultatul va fi decis, ca într-un război clasic, de cât de mulți oameni aleg să se implice de o parte și de alta, dar și de curajul, determinarea și priceperea lor.

Din păcate, mulți oameni încă nu înțeleg că neimplicarea, pasivitatea nu mai sunt opțiuni acceptabile. Iar acest lucru se vede cu ochiul liber în Parlament. Dacă mai aveau nevoie de o confirmare, cetățenii care nu își doresc o reîntoarcere a justiției la vremurile de glorie ale lui Stănoiu și Năstase au aflat cu certitudine că în Parlament au foarte puțini aliați. Iar aproape toți se grupează într-un partid minor ca influență, Uniunea Salvați România.

În afara lor și a câtorva lideri din PNL, restul aleșilor, sute de parlamentari, militează activ sau susțin pasiv revenirea magistraților la relația de subordonare față de politic care a existat până în 2004. Cei ce luptă pe față se știu. Lângă ei se află, însă, și mulți aliați tăcuți. Chiar dacă, formal, Ludovic Orban, Raluca Turcan și Cătălin Predoiu vorbesc în numele tuturor liberalilor atunci când acuză acțiunile PSD și ALDE, în realitate majoritatea mută a liberalilor nu face altceva decât să susțină, prin neimplicare, planurile lui Dragnea și Tăriceanu.

De ce spun asta? Cum este posibil să ai corifei ai PNL, oameni care au condus sau conduc guverne, ministere, partide, orașe, consilii județene, precum Vasile Blaga, Emil Boc, Teodor Atanasiu, Ilie Bolojan, Mircea Hava, Gheorghe Falcă, Marian Petrache, Mihai Voicu, Dan Motreanu, Nicolae Robu, Alin Tișe, Adrian Veștea, Marinel Cionca, Gigel Știrbu, Cătălin Flutur, Gheorghe Flutur, Lucian Bode, Răducu Filipescu, Nini Săpunaru, Cristian Bușoi, Theodor Stolojan, Daniel Buda și mulți alții care nu au scos o vorbă despre proiectele de modificare a legilor justiției. Nimic. Zero. Nici la televizor, nici în ziare, nici măcar pe paginile lor de Facebook.

Da, mulți vor spune că există purtător de cuvânt și persoane desemnate drept comunicatori pe acest subiect și că ei nu sunt specialiști. Dar astea sunt baliverne. Nimeni nu le cere să își exprime opinii juridice, să dea interpretări tehnice pe vreun articol de lege. Dar de ce nu își exprimă o opinie politică?

Este bine sau nu este bine ce face puterea? Ajută România sau nu inițiativele legislative girate de Tudorel Toader și camaradul său Șerban Nicolae? Este independența justiției amenințată, sau nu? Lovește în anticorupție sau nu? Faptul că atâția magistrați protestează vehement nu le spune ceva?

Dar modul în care sunt încălcate procedurile parlamentare li se pare acceptabil? Dar faptul că nu se discută amendamentele și că sunt respinse pe bandă rulantă? Pun în pericol sau nu parteneriatele strategice ale României? Și dacă da, asta nu merită un avertisment public, venit de la oameni cu greutate, care au fost votați, cumulat, de milioane de oameni? Sau li se par chestiuni triviale și nu merită să își consume capitalul de imagine cu ele?

Da, mulți dintre liderii muți enumerați mai sus sunt primari și președinți de consilii județene. Dar nu sunt și politicieni în acel timp? Pentru ei totul se rezumă la încălzire, apă și canalizare? La drumuri și poduri? De ce mai ocupă și funcții de conducere în PNL dacă nu vorbesc și de chestiuni politice, de interes național?

De ce pe paginile lor de Facebook nu găsești decât poze cu inaugurări de brazi de Crăciun, dezveliri de statui și reabilitări de monumente? Asta e înțelegerea cu PSD și cu ALDE?

Noi ne facem că lucrurile decurg normal, ne pozăm cu colindătorii și voi distrugeți justiția? Noi ne facem că nu vedem și nu auzim nimic iar voi puneți, de facto, lacăt pe DNA? Că doar le convine de minune. Nu știu dacă sunt cinci dintre liderii muți ai PNL care să nu aibă și ei dosare penale. Fabricate, evident. Lucrături ale statului paralel, evident. Încurajate de coloniștii străini, evident. Ce le-ar mai alumga coșmarurile cu zeghe și gamele o îngenunchiere a procurorilor și a judecătorilor incomozi!

Dacă până acum nu s-au gândit la asta, să o facă măcar de acum încolo. Când aleg să nu vorbească, îl aleg, de fapt, pe Șerban Nicolae să le fie purtător de cuvânt. Se aliniază, așa muți, în spatele lui. Acceptând ca tăcerea și inacțiunea lor să fie interpretate ca dovezi de complicitate, drept încuviințare tacită pentru acțiunile în forță ale PSD și ALDE, să nu se mire dacă într-o bună zi vor fi tratați exact ca Dragnea și ca Tăriceanu. Măcar să aibă motive concrete să pozeze și ei în martiri ai statului paralel.

De parcă muții nu ar fi fost de ajuns ca să ne întrebăm cu cine țin liberalii, de fapt, s-au găsit și Ludovic Orban și Raluca Turcan să facă opoziție la USR. I-au criticat, înțepat și superior, că au folosit portavocea în Parlament. Poziția lui Orban nu mă surprinde. Nu a ajuns întâmplător să conducă ministerul Transporturilor. Trebuie să aparții unei anumite categorii de politicieni ca să ți se încredințeze o asemenea misiune. De aceea s-a simțit întotdeauna mai confortabil în studioul Antenei 3, alături de Gâdea, decât în preajma oameni precum Cristian Ghinea. Dar de la Raluca Turcan mă așteptam la mai mult.

USR a avut mult timp o prestație ștearsă, în acord cu profilul fostului lider, Nicușor Dan. Azi, însă, face ce așteaptă toți românii indignați de acțiunile majorității parlamentare. Și ce ar trebui să facă și PNL. Și-a adaptat tehnica de lupta la armele de distrugere în masă cu care luptă PSD și ALDE.

Dacă puterea își bate joc de Parlament, nu le-a rămas decât să protesteze în Parlament. Dacă puterea le-a tăiat microfonul, nu le-a rămas decât să ia un megafon ca să se facă auziți. Dacă puterea își bate joc de cetățeni, nu le-a rămas decât să le arate că ei le sunt alături și că le-au preluat indignarea și le-o strigă în față celor ce îi desconsideră.

Când PSD și ALDE se pregătesc să ne decupleze de la parteneriatele strategice mai e loc de griji că încleștarea cu ei ți-ar putea deteriora coafura, manichiură și alura de lady? Da, în vremuri normale, într-o țară normală, portavocea nu ar avea ce să caute într-un parlament. Dar trăim vremuri normale? Mai suntem o țară normală, câtă vreme majoritatea parlamentară își asumă în numele nostru riscul distrugerii celor mai importante realizări ale statului român din ultimii 70 de ani?

Sunt caraghioase astfel se scrupule în pragul unei crize majore. Cine are o problemă că portavocea nu se asortează la deux-piece poate să-și țină reulsia pentru sine. Nu îi folosește la nimic să îi ridiculizeze pe cei care au înteles că suntem într-un punct critic și acționează în consecință, jucând ultima carte pe care o mai au, protestul în interiorul parlamentului?

În loc să găsească nod în papură USR, puținii liberali care combat planurile PSD și ALDE ar trebui să realizeze că atmosfera tensionată din Parlament nu este o construcție de marketing politic. Așa cum nu a fost nici în februarie 1990, când Consiliul Provizoriu de Uniune Națională, strămoșul Parlamentului de astăzi, a găzduit certuri violente între FSN-ul nou înființat și reprezentanții celorlalte partide. S-a dus o luptă reală, disperată, pentru a împiedica reînșurubarea la cârma României a nomenclaturii comunisto-securiste.

Acompaniat de țipetele și urletele opoziției neputincioase a legalizat Ion Iliescu furtul Revoluției. Zeci de membri ai CPUN s-au luptat cu nucleul politic susținut de Moscova pentru a opri FSN să devină și jucător și arbitru în viitoare alegeri. Și pentru a interzice candidaturile foștilor activiști PCR, conform punctului 8 al proclamației de la Timișoara.

În final, după cum știm, FSN și-a impus în totalitate agenda, dar transmiterea la televizor a acelor dezbateri aprinse a alimentat furia a zeci de mii de oameni împotriva echipei lui Iliescu, care și-a încălcat promisiunea că va asigura o conducere neutră politic până la alegeri, după care misiunea i se va încheia. Confruntările din CPUN și argumentele puținilor opozanți ai FSN-ului au fost scânteia care a declanșat protestele de stradă masive care au avut loc în București în primele șase luni. În CPUN își are originea protestul maraton din Piața Universității. Care ar fi putut schimba soarta României dacă contextul extern ar fi fost diferit.

Suntem azi atât de departe de momentul ianuarie 1990? Din păcate, nu. Și acum se pune la cale tot furtul unei Revoluții. Cea care a început în 2004, odată cu aderarea la NATO și continuată cu aderarea la UE și cu parteneriatul strategic extins cu SUA. Întocmai cum în CPUN au existat oameni care au înțeles care vor fi consecințele dacă asistă impasibili la marșul FSN spre reocuparea poziției de partid unic și astăzi este nevoie ca toți parlamentarii neafiliați mafiei transpartinice să înțeleagă ce va urma dacă permit readucerea magistraților sub control politic.

În 2004, ni s-a mai dat o șansă. Să reluăm procesul de renaștere națională de acolo de unde a fost întrerupt de Ion Iliescu și comando-ul său, în ianuarie 1990. Ce se întâmplă sub ochii noștri este o încercare de a opri acest proces și de a restaura ordinea ante-2004. Nu este deloc o întâmplare că în avangarda noii lovituri de tip fesenist se află, printre alții, Șerban Nicolae, Valer Dorneanu și Mitică Iliescu, trei oameni de bază ai fostului președinte. În spatele lor se află aceeași forță care l-a susținut și pe Iliescu pentru a-i lua locul lui Ceuașescu.

Ca și în 1990, toți cei care se vor baricada în negare, spunându-și că legile justiției nu reprezintă războiul lor, nu vor face altceva decât să contribuie la reîntoarcerea României într-o epocă a furtului și minciunii instituționalizate. O lume întoarsă pe dos, cu valori strâmbe, din care toți cei care doresc să trăiască onest nu își vor dori decât să fugă.

Spre deosebire, însă, de Regele Mihai, dacă România va reveni pe mâna celor care l-au forțat să abdice, noi nu vom avea scuza destinului nefast. Noi nu vom putea spune că indiferent ce am fi făcut România ar fi fost condamnată. De data asta, chiar ne putem determina singuri soarta.