SIMION GÂRLEA, 101 ani, veteran de război: îşi ia vigoarea din imnul naţional

Data publicării: 11.10.2019 15:58

Sâmbătă, 19 octombrie 2019, ora 20:00, Digi World

Seria de documentare “Cum să prinzi 100” debutează sâmbătă, 19 octombrie, ora 20:00, la Digi World cu episodul dedicat lui Simion Gârlea. Centenarul a supraviețuit nu doar războiului, ci unei veac întreg ca să ne povestească istoria unei vieți trăite cu credință și recunoștință.

„Viaţa mea nu e de acuma, e de mult în urmă.”

La 101 ani, Simon Gârlea, veteranul de război basarabean născut la Răspopeni are un mare regret: rămâne cu dorul, cu durerea că Basarabia nu s-a unit cu România. A plecat de acasă la 30 decembrie 1944 şi nu s-a mai întors. Poate că acest dor l-a ţinut în viaţă. Sau poate cumpătarea, firea credinciosă, candoarea şi sufletul de poet. Poate că toate greutăţile şi necazurile i-au întărit caracterul şi încrederea în Dumnezeu. A fost prizonier de război şi a venit patru luni pe jos, 1000 de kilometri, de la Cotul Donului până la Nistru. Frica lui cea mai mare a fost „să nu-l ia ruşii” şi totuşi, recunoaşte că fără ei n-ar fi supravieţuit: „A fost uşor? N-a fost ușor. Dacă în aceste 4 luni, populația rusă nu ne dădea să mâncăm, muream acolo. Sau puteau să ne împuște de 100 de ori. Dar un lucru să știți: populaţia de jos a unei țări e bună. Conducătorii sunt răi.”

Cât a fost pe front, a scris 503 de scrisori şi a primit 300. Primirea scrisorilor înseamna mult. „Când ştiai că cineva e în ţară şi-şi aminteşte de tine, altfel te simţeai”. În cămăruţa lui ticsită de cărţi, fotografii, ziare vechi şi carnete pline, ţine şi astăzi în jurnal în care notează zilnic. Încă îi mai scrie poezii soţiei dispărute, cu care a fost căsătorit 55 de ani, dar pe care o iubeşte ca-n prima zi.

Reporterul se simte umil în faţa acestui bătrân ce-ţi recită cu o voce înecată de emoţie din George Coşbuc („De rupi din codru o rămurea... Ce-i pasă codrului de ea? Ce-i pasă unei lumi întregi de viața mea?). Ne pasă, e imposibil să nu-ţi pese când îţi spune că se trezeşte dimineaţă de dimineaţă la ora 6, ca să prindă imnul naţional difuzat la televiziunea naţională. E ceea ce-i umple inima şi-i dă vigoare. Îl întăreşte. Se simte cumva vinovat că trăieşte atât de mult. „Am ieşit la pensie în '78. Şi mulţumesc lui Dumnezeu că mă mai plăteşte şi-acuma. De multe ori mă frământ şi nu pot să dorm. Ăia de la casa de pensii nu s-o gândi măi, de atâţia ani îi plătim omului...”

“Am stat în stepa rusească, în zăpadă, cu bocancii uzi. Pe deputați nu i-a plouat. Nici vântul nu i-a bătut. Și acum dorm în Parlament.”

Nu ştie dacă a fost fericit, poate doar mulţumit. „E o mare diferenţă între cele două cuvinte.. Au fost zile bune, au fost zile rele... Vrei, nu vrei, am trecut prin ele..Nu poţi să-ţi faci planuri. A trecut o zi, mulţumeşte-i lui

Dumnezeu pentru asta. Cum poți să dormi când ai atâtea întâmplări în capul tău care s-au înregistrat? Și ies la iveală. Pui capul pe pernă, vrei să adormi dar nu poți că nu te lasă gândurile. Eu, 6 ani de zile am fost pe front... Am stat în stepa rusească, în zăpadă, cu bocancii uzi. Pe deputați nu i-a plouat. Nici vântul nu i-a bătut. Și acum dorm în Parlament.”

A mâncat de toate, dar cumpătat şi mai mult din ce-a avut în curte. „Mi-a plăcut munca. Şi asta mi-a întărit fizicul. Şi acum mă scol dimineaţa, mă duc la poartă şi fac 100 de metri. Seara mai fac iar mişcare. În viaţă, suntem patru generaţii: eu, fecioru-miu, doi nepoţi, patru fete ale celorlalţi.”

Calitatea lui cea mai mare, crede, e răbdarea: „răbdarea-i peste putinţa omului.” Moartea nu-l sperie. Pentru că a murit o dată. A fost declarat victimă de război şi s-a întors ca o fantomă în pragul casei, la cei dragi. „Pentru ce trăiesc? Că Dumnezeu nu vrea să mă ia. Mă gândesc la moarte, dar dacă nu vrea să mă ia? Eu am murit o dată. M-au socotit mort 6 luni.”

Când ne despărţim, ne conduce până-n poarta casei sale modeste, din Măgura, Teleorman şi ne salută, nu înainte de a ne mai spune o vorbă de duh din înţelepciunea sa simplă, omenoasă şi profundă: „Cu Dumnezeu, treci marea. Fără el, nici pragul.”