Cineva, undeva pe traseul producției filmului „Lift” („Jaf în zbor”), l-a furat probabil pe scenarist, l-a închis într-un portbagaj și l-a înlocuit cu o clonă AI care scrie prostii. Iată o explicație - și chiar o idee de film - mult mai bună decât produsul final al acestei pelicule aflate în prezent pe locul 2 în topul vizionărilor Netflix din România. Regizorul, scenaristul și producătorii au încercat rețeta testată deja cu succes în cazul unor producții de referință din categoria „heist movie”, precum „Thomas Crowne Affair” sau seria „Ocean's 11”, doar că au greșit ingredientele, gramajul și condimentele. La final a ieșit o supă de spital strident colorată.
Și e păcat. Mai ales că filmul chiar începe bine, fix pe calea bătătorită cu succes de producțiile susamintite. Ca fapt divers, regizorul F. Gary Gray a realizat, cu 20 de ani în urmă, un film de gen muult mai reușit - „The Italian Job”.
Apoi, în rolul principal îl avem pe Kevin Hart, iar în roluri secundare îi descoperim pe alde Jean Reno ori Vincent D'onofrio. „Ingredientele” sunt „acolo”, doar că o mână criminală a încurcat borcanele.
Iar acea mână criminală aparține celui care a semnat scenariul. Țineți-i bine minte numele: Daniel Kunka.
Premisa filmului e eternul Jaf Imposibil. O regăsim mai la toate filmele „heist” de succes, doar că acolo jaful aparent imposibil ne e vândut nouă, spectatorilor, într-o manieră „credibilă”, în conformitate cu legile fizicii newtoniene și regulile bunului simț.
În „Jaf la înălțime”, scenaristul - prin intermediul personajelor sale - încearcă să ne păcălească în felul următor: Ce avem aici, ce trebuie să furăm? Ăăăă, trebuie să furăm niște tone de aur dintr-un avion, în mjlocul zborului, hăhăhă, cum facem asta? Hăhăhă, păi avem nevoie de un avion invizibil. Nu avem. Hăhăhă, păi construim unul în 10 zile. Nu se poate, trebuie să îl facem în cinci zile. Ok. Zis și făcut.
Urmează cadre glossy, cu personaje care se plimbă de colo colo în tot felul de apartamente somptuoase, frumos aerisite.
Bun, ce ne mai trebuie? Un om de încredere la turnul de control de la aeroportul Cutare. A, stai, știu eu un bețiv care bate barurile din oraș, poate știe el pe cineva. Ce chestie! Nu doar că știe, dar chiar e controlor de trafic aerian!
Bun, altceva? Cum spargem seiful din avion? A, e simplu, am eu un super-laser. Coandă, frate!
Și tot așa, până la genericul final. Un film în care acțiunea curge nervos și haotic ca într-un joc video. În ciuda faptului că „Lift” e competent realizat regizoral (bătăi, urmăriri, scheme, decoruri în Veneția, Londra, ceva din Alpii elvețieni și dealurile însorite ale Toscanei etc.), filmul e gol pe dinăuntru, precum carcasa perfect cilindrică a unui avion lipsit de scaune și încărcătură.
Avem apoi inevitabila colecție eclectică și atent colorată corect politic de hoți și infractori (escroci, hackeri, tot tacâmul) care încearcă pentru a nu știu câta oară să ne vândă Mitul „Hoțului Simpatic”. Aici, trebuie să recunoaștem, Kevin Hart e în rolul perfect, doar că nu îl ajută replicile și scenariul. Un strălucit exemplu de „Așa nu” în materie de rol irosit.
La fel și restul personajelor, bidimensionale și lipsite de „adâncime”, par efectiv niște Sim-uri, NPC-uri (că tot vorbim de jocuri video). Nu se obosește nimeni să ne explice cum au ajuns ele aici, de ce fac asta, de ce sunt bune la ailaltă (și, o, da, sunt câteva personaje acolo care chiar ar merita propriul lor film).
Plus Eternul Mit Numărul Doi: Cel al hoțului îndrăgostit de polițista care încearcă să-l prindă. Și povestea fumată a polițistei care se reîndrăgostește de hoț. Când am văzut noi ultima oară chestia asta? A, da, era pe vremea când hoțul era Brad Pitt iar polițista era Catherine Zeta-Jones. Efectiv personaje dintr-un cu totul alt film.
