Radu Mihăileanu: Eu mă întreb tot timpul ce sunt? Român, evreu, francez, cetățean al lumii?

În toate filmele mele sunt personaje de identități diferite care intră în conexiune. La început se întâmplă foarte prost, bineînțeles pentru că gândesc diferit. Dar ce mă interesează e cum poate să se apropie și să se înțeleagă”, a explicat Radu Mihăileanu. 

 

„Concertul e o comedie, dar pentru mine vorbește despre relația dintre Vest și Est pe care am trăit o eu. Eu fiind barbarul din Est. Am fost văzut ani la rândul în Franța un barbar, că spuneam ce gândeam, că am duceam noaptea la 2 dimineața la prieteni și spuneau: Nu ai văzut ora, eu dorm! Și ce dacă dormi? Eu sunt angoasat, aș vrea să vorbim... Dar dorm! Nu, relația umană e mult mai importantă! Deci, eram un barbar. Și ei erau civilizați, dar fiecare are și defecte, și calități. În Concertul mă interesa treaba asta mai întâi. Și după aia, veșnica chestiune care este echilibrul unei societăți. Concertul, final, pentru mine este chestiunea asta. Adică nouă ni s-a spus ani la rândul: comunismul, este colectivitatea care este importantă. Nu, colectivitatea fără individualitate nu există. Individualitatea fără colectiv nu există nici ea. Concertul era asta: Melanie Laurent violonista. Înainte de a cânta ea, orchestra era de rahat, pentru că nu mai cântaseră de 20 de ani. Dar în momentul când ea da tonul, ăia pot să se trezească și să creeze o armonie cu ea.

 

 Cum putem găși noi o armonie? Marea întrebare de astăzi, când suntem la niște crize teribile: cum putem trăi împreună? E întrebarea foarte simplă care există din vecii vecilor. Deci așa apare ideea. Câteodată, poate apărea într-o carte unde... citind o carte îmi dau seama: a, da, aș fi vrut să o scriu eu! E exact ceea ce vreau eu să povestesc. Ceea ce s-a întâmplat cu Povestea iubirii.

 

O poveste de dragoste cum rar am citit, cum rar am văzut. Asta m-a interesat foarte mult: vreau să fac un film romantic. Eu sunt din generația Love Story. Mai țin minte, la Bucureșți, am fost la Patria, am plâns tot filmul. E atât de actuală. Adică vorbește pe de-o parte, de un punct de vedere foarte romantic despre dragoste, foarte utopic, să zic așa. Într-o perioadă în care poate că nu mai știm să iubim. Știm să iubim pe Facebook, pe Twitter, pe Snapchat, dar nu mai știm să iubim om cu om, ochi în ochi, să zic așa.

După aia, mărturisesc că construcția asta necronologică, m-a interesat și ea. Eu până acum am scris numai poveșți cronologice și toate filmele mele erau cronologice.  

 

Derek Jacobi e... geniu. E cel mai mare actor shakespearian. Poate să facă tragedie, comedie, orice îi ceri, poate lucra cu corpul lui foarte fizic. Și la fel, poate avea un joc foarte intim, foarte economic, în scenele care au nevoie. Și îl certăm în fiecare zi: Derek, tu poți să-mi explici de ce nu eșți cea mai mare vedetă din Hollywood? Și-mi spune „nu, că mie filmul nu-mi place atât de mult. Eu sunt bine la teatru, la mine acasă la Londra”.

 

Are o forță dramatică, o forță emoțională, o forță de o subtilitate de joc, pe care am văzut-o foarte rar.  Aș fi fericit până la sfârșitul zilelor mele să lucrez numai cu el. 

 

Și personajul bătrânelului, să zic așa, al lui Leo, seamănă atât de mult cu tata! Și toată povestea lui. Tata a fost comunist în România, s-a bătut pentru un ideal ca și băiatul ăsta, a fost deportat și el într-un lagăr de concentrare, lângă Târgu Jiu. A evadat, după aia a emigrat și el bătrân. Era atât de asemănător și la fel ca tata e un tip, personajul e un tip tragic, dar care are tot timpul umor. Tragedia și comedia, care poate sunt parte a vieții mele. Am trăit și tragedii, eu, tatăl meu, deci familia, cu Securitatea și așa mai departe. Și tot timpul am supraviețuit cu comedia. Și ăsta e un fir roșu în filmele mele. 

Dacă nu aș fi plecat, unu: nu știu dacă aș fi făcut cinema și doi: poate nu aș fi povestit același lucru, pentru că nu ar fi fost această ruptură din viața mea. Imigrarea e totuși grea, e o chestie care te marchează, schimbi tot, schimbi limba, tipul de a gândi, intri cu altă cultură, cu alt tip de trăi, deci este o ruptură care astăzi mi se pare foarte interesantă pentru viața mea, care m-a determinat.

 

Înainte de a pleca din țară nu voiam să fac cinema, eu făceam numai teatru. Eram actor la Teatrul Evreiesc din Bucureșți. Și aveam eu o trupă de teatru ilegală, pentru că scriam niște piese cu rege și o regina, care reveneau tot timpul în piesele mele. Se petrecea în Anglia în secolul XV, deci când mă lua Securitatea la interogatorii, eu spuneam nu, nu, eu critic imperialismul de acolo. Tot publicul când jucam la facultate, la Agricultură, la ASE și așa mai departe, tot publicul știa cine era rege, cine era regina.

Deci, eram un pasionat de teatru și când am emigrat în Franța, cum nu era pe timpul ăla școală de regie de teatru, am nimerit la școala de regie de film. Și am descoperit pentru prima dată fotografia. Eu nu făcusem o poză în viață mea.

 

În Franța, în 3 ani de școală am recuperat. Vedeam cam trei filme pe zi și am descoperit o lume și un limbaj incredibil și capacități foarte diferite de scriitură cinematografică.

 

Cam după ce am terminat școala, cred că doi ani după aia, am avut șansa să fiu al doilea asistent de regie, în echipa cascade și figurație la „A View to a Kill”, faimosul James Bond cu Roger Moore și Grace Jones. A fost extraordinar. Era interesant de a dirija asta din punctul nostru de vedere, al asistenților. Pentru că ei nu așteaptă, trebuie să fie tot timpul gata. Ai 2.000 de figuranți, trebuie să fie gata într-o secundă. Cascadorii trebuie să fie gata. Mașina se rupea în două, în patru, în 15. Elicopterul - sărea unul cu parașuta, totul trebuie să fie gata tot timpul.

 

 

Asta poate am înțeles-o cu James Bond-ul. Când eu am scene un pic mari, să mă concentrez și să spun: asta nu e partea mea, e partea asistenților. Eu mă concentrez la actori și la ceea ce vreau să descriu cu aparatul.

Mă duc spre alte limbi, alte culturi, spre alte identități, că asta e pasiunea mea, de a călători un pic pe peste tot, în subiectivitățile oamenilor de peste tot.

Eu debutez de fiecare dată în altă limbă, deci în arabă, în ebraică... 

Am făcut „Train de vie” în franceză. Chiar dacă nu se întâmplă în Franța.

România o aleg de un punct de vedere firesc. De câte ori pot să vin, sunt fericit. Am filmat cred că vreo patru filme din șase în România. Cunosc oamenii, cunosc echipele. Deci, sunt în familie, sunt acasă. E o diferenţă. Chiar cu Franţa unde-mi place să lucrez, dar simt că regulile sindicale sunt: vin la 8 dimineţa, spun imediat „la ce oră terminăm?”. Nu, nu mă întreba acum. Abia ai ajuns, nu mă întreba când terminăm! Nu suntem la fabrică, suntem aici de a încerca a crea miracole. Deci hai să creăm miracole împreună.

Cât pot să vin, voi veni. Chiar dacă scriu „Africa” şi se poate face în România, voi veni în România.

Ce mă obsedează sunt problematici din viață noastră de zi cu zi. Și după aia încerc să iau ideea pe invers. Train de vie. Când fac „Train de vie”, bine se vorbește foarte mult pe timpul ăsta despre „Shoah”, despre lagărele de concentrare, și îmi vine ideea asta: ce ar fi dacă ar sta toți ăștia într-un tren, unde de fapt e lumea întreagă în trenul asta. Vorbim și despre lumea întreagă pe care o trăiesc eu astăzi, unde se ciondănesc toți între ei comunișți, religioși și așa mai departe. Și mă întreb ce înseamnă democrația într-o microsocietate, într-un tren, cu metafora trenului, și atac subiectul tragedia mare din lume.

 

Câteodată oamenii din public îmi spun: dar ți-ai dat seama că ai spus asta, care ai spus o și în filmul ăla? De exemplu, în Trenul vieții personajul se numea "Șlomo" și el termină într-un lagăr. După aia, în „Trăiește", „Va, vis et deviens", personajul, copilul african, se numește și el Șlomo.  Eu am uitat că se numeau amândoi Șlomo. Și mi-a zis: Vă dați seama că ați terminat filmul „Train de vie" într-un lagăr și nu știm ce-a devenit. Și începeți „Trăiește", în alt lagăr, în Africa, unde el supraviețuiește. Deci poate e același. M-a uimit. Zic: Da, domle, uite că nu mi-am dat seama, dar poate că inconștientul meu n-a fost fericit că primul Șlomo n-a supraviețuit. Și poate că am vrut să-l fac să supraviețuiască întruchipat de alt personaj.

 Orice chestie trebuie să fie un pic scrântită la mine, vreau să vorbesc despre Israel, bine, o să vorbesc din Israel prin evreii negri, dar nici ăla nu o să fie nici măcar evreu, o să fie catolic care se dă evreu.  Până ce ideea nu devine un pic scrântită, nu o adopt. Și des îmi dau seama că în filmele mele personajele încep aproape în genunchi și zic încetul cu încetul încearcă să stea în picioare și să-și recapete demnitatea. Demnitatea lor de om. Cam asta îmi dau seama. După aia sper să nu mi dau seama de multe lucruri ca să continui să fac de o manieră mai inconștientă, așa.

 

Petrec mult timp la documentație, poate că am moștenit de la tata, care era ziarist, vreau să știu toate punctele de vedere. Poate să fie un an, doi ani, anchetez, mă duc, citesc, intervievez. Și asta e o parte extraordinară, pentru că este foarte îmbogățitoare pentru mine ca om.

 

Scriitura scenariului este nemaipomenită, e o perioadă pe care o iubesc foarte mult, pentru că, la fel, totul este posibil, suntem Dumnezeu. Adică personajele pot face ceea ce vrem noi bine, trebuie să fie logic.

 

Filmarea îmi amintește de teatru, deci de a dirija mai ales actorii, și după aia de a începe să scriu cu aparatul, trebuie să fie această armonie ca și cum aparatul ar fi unul din instrumentele orchestrei.

La montaj, pentru mine e deja într-un fel făcut. Sufletul filmului e deja acolo sau nu e. Și de multe ori îmi este frică când văd primul montaj sau al doilea, îmi spun: e sufletul sau nu e? L-am captat sau nu l-am captat? Sunt atât de paranoic, încât în timpul filmării mi-e atât de frică să nu am materialul la montaj, câteodată mă acopăr, filmez un pic în plus, ca să fiu sigur că montorul meu nu îmi spune: cum vrei să fac, că nu am ce mi trebuie! Deci la montaj de multe ori nu mă duc, mă duc foarte rar, vrând să fiu surprins, ca un spectator și mă transform în spectator. 

 

Unii coproducători ai mei sunt uimiți când spun nu înțeleg, în timpul filmărilor că nu renunț la nimic, dar la nimic, și câteodată la montaj renunț foarte ușor la lucruri, la scene. Păi da, în montaj sunt spectator. În montaj, când mă plictisesc, deci nu e bun, nu o să-l arăt spectatorilor.

 Ce e nostim e că pe platou, chiar dacă mă admiră, unii mă numesc Dictatorul. Eu, care am trăit cu Ceaușescu, câteodată o iau bine, câteodată n-o iau bine. 

Am avut norocul să-l întâlnesc pe Roman Polanski când eram tânăr și Polanski povestea asta, nu trebuie să renunți niciodată la nimic. Pentru că tu faci un film pentru 20, 30, 40 de ani, când alții lucrează la un film o lună, două luni, trei luni. Și după aia se duc la alt film. Dar tu cu filmul tău, te vei uita sau nu te vei uita la el, dar îl faci pentru eternitate.