Cronica de film „Dune 2” poate fi începutul unei frumoase prietenii între boomerii hardcore fascinați de Herbert și woke-iștii noii generații video

Yes. Suntem pe Poteca de Aur, calea e îngustă, dar direcția e bună. „Dune 2” a ieșit ce trebuie, cum trebuie și cât trebuie. Filmul e net peste prima parte ecranizată în urmă cu doi ani și ne promite cel puțin încă o continuare. După „începutul” de acum doi ani relativ timid și excesiv de prudent, de data aceasta regizorul Denis Villeneuve pare să fi mers „all in” și să pună bazele solide ale unui univers de sine stătător care să treacă proba supremă a timpului. Filmul va genera, neîndoielnic, dispute între cele două tabere situate pe poziții ireconciliabile: a celor născuți „în timpul dinastiei Herbert” și a celor născuți „mult după era Herbert”. De o parte sunt „boomerii” hardcore, obsedați de delirurile faraonic-extraterestre din lumea aparent imposibil de ecranizat a lui Herbert, adevăratul Împărat Zeu al Dunei. De cealaltă parte, e noua generație, cumva nedrept fișată sub etichete gen „woke” sau „zoomeri”, aspru criticată pentru fascinația ei față de demonii pixelilor, în detrimentul vechilor zei ai hârtiei. Și tot neîndoielnic, filmul „Dune” are meritul de a împăca cele două generații, măcar pe durata celor aproape trei ore (cu tot cu reclame). Mergeți și bucurați-vă. Apoi, puteți să-l înjurați sau ridica în slăvi. Nu contează. Calea a fost trasată deja.

În sfârșit, Arrakisul pare autentic. Arrakis? Ce blasfemie! Doar fanii adevărați știu că numele corect al planetei-deșert se pronunță într-un singur fel:

DUNE

Ca orice fan înrăit al întregii saga „Dune” a lui Frank Herbert, recunosc: am mers cu frică la noul film al lui Villeneuve. „Dune 1”, cel apărut în 2021, m-a fascinat pentru scurtă vreme. După șocul ințial, suflul s-a pierdut, iar acum, după doi ani și jumătate, prima parte are totuși prea puține scene memorabile care ar mai rezista la o a doua - ca să nu mai zic a treia - vizionare.

Cunoașteți probabil senzația de teamă când vine vorba de verificat la sânge, cu paharul de cola în stânga și punga de floricele în brațe, ceva atât de dificil de transpus pe marele ecran.

Universul „Dune” e pur și simplu mult prea complicat: măsura sa e dată de vasta imaginație combinată a întregii sale mase de fani. Dă-i unui om resursele să facă „Dune” așa cum și-l imaginează el și ajungi la un jihad asemănător cu cel condus de Paul Atreides „Muad'Dib”, interpretat surprinzător de bine de Timothee Chalamet - pe cât de stângaci și încorsetat părea în prima parte, pe atât de expansiv și mai ales credibil în rolul său de uriaș Mesia-adolescent necopt ni se afișează în partea a doua.

Primul „Dune” al lui Villeneuve a fost puțin frustrant deoarece a fost construit prudent, ca o lungă uvertură pentru partea a doua. Iar partea a doua a venit ca o explozie atomică.

Explozie atomică? Hmmm, fanii adevărați știu definiția unei arme atomice în universul lui Herbert: Arde-Piatră!

„Dune 2” arde totul din temelii, inclusiv blestemul nescris că ecranizările romanelor lui Herbert se transformă rapid în ucigași de regizori și de cariere cinematografice.

Filmul e, în primul rând, un uriaș succes vizual. Aici, Denis Villeneuve se simte cel mai confortabil: scenele aeriene ale deșertului sunt trade-mark-ul său regizoral. Prezentările pedante din prima parte sunt aruncate la coș. Scenele de la început au mari șanse să devină „cult” și să fie comentate și admirate peste mulți ani de acum încolo. Spoiler: soldați ca niște gândaci negri uriași, în contrast deplin cu nisipul deșertului, angajați în scene de luptă care combină lentoarea suspensiilor Holtzman cu viteza amețitoare a cuțitului scos din teacă.

Să nu vă fie frică să mergeți la „Dune”. Frica ucide mintea

Regizorul s-a lepădat apoi cu curaj de litera sacră a romanelor. Nu în mod esențial, dar a îndrăznit totuși să intre în „zona interzisă”, plină de pericole mortale. Câteva scene din cartea „canonică” au fost șterse, altele au fost efectiv rescrise. În felul acesta, a făcut și filmul mai „pe înțelesul” celor are nu sunt familiarizați cu cărțile lui Herbert.

Pelicula poate fi astfel urmărită - și admirată - la unison atât de cei deja îndoctrinați de religia lui Herbert, cât și de cei care nu au citit și nici nu au de gând să-și încarce memoria cu astfel de scriituri.

Desigur, „boomerii” vor țipa că personajul Chani - interpretat de Zendaya - ocupă „prea mult spațiu de peliculă”, în condițiile în care în carte, ea era un personaj mai degrabă secundar. „Blasfemie Woke!”, vor striga aceștia. Detalii.

Apoi, finalul este, da, cam abrupt, ca și cum întreaga echipă de producție ar fi fost cuprinsă brusc de demonul vitezei și nevoia de a împacheta totul și a pleca acasă.

În schimb, coloana sonoră monumentală e mult mai bine dozată decât în prima parte. În sfârșit, zgomotele obositoare de orgi planetare care zguduiau ecranul și copleșeau fiecare centimetru pătrat de peliculă au fost drastic diminuate.

Avem mult mai multe cadre largi care „respiră” - în sfârșit, „auzim” sunetul deșertului, scrâșnetul firelor de nisip.

Și da, există câteva scene în care tu, umil spectator simți că ești aruncat direct în cartea lui Herbert. Simți cartea. Ești în carte. Rar lucru.

Alte personaje care merită urmărite și admirate: Rabban Bestia (David Bautista pare să fi fost născut pentru acest rol), Feyd-Rautha Harkonnen (Austin Butler, excelent în postura de psihopat-cuțitar), Stilgar (Javier Bardem, extrem de interesant în postura de fremen dur dar care e în același timp și „comic relief”).

Mergeți cu frică la acest film. Frica e o emoție numai potrivită în astfel de împrejurări. Mergeți cu frică la film și aveți șansa să fiți izbăviți, la final. Și să mai doriți încă o continuare. Cel puțin una. Dacă primul „Dune” se situa pe nisipuri mișcătoare, la distanță egală între dezastru și succes, cel de-al doilea a intrat serios în zona sigură a succesului. Al treilea „Dune”? Să sperăm ca va fi și mai bun. Și că nu va fi ultimul. Mai ales acum, când lungul deșert pare a fi fost străbătut cu succes.