REPORTAJ Din|interior. Păzitorii Sărbătorilor de iarnă
România deține o comoară rară, dar uitată: un patrimoniu de zeci de mii de colinde vechi, extrem de rare și necunoscute publicului.
„Mă duc la bunici și descopăr ceea ce habar n-aveam, știam că pe lume există numai Hrușcă și uite, ascult întâmplător un colind extraordinar. Și îl pun rapid pe youtube. Devine viral și atunci auzim întâmplător de lucruri de care nu am auzit niciodată”, spune antropologul Vintilă Mihăilescu.
La acest tezaur se adaugă, de Sărbători, mii de tipuri de ritualuri ancestrale cu măști. Și inexplicabil, în nenumărate sate din România, în ciuda modernității, aceste obiceiuri se păstrează, vii și nealterate, la fel ca în vechime.
Uratul este o artă
Însă toate aceste obiceiuri care ne fac unici în lume, supraviețuiesc nu atât prin grija autorităților, ci prin pasiunea unor oameni simpli. Ei sunt anonimii care nu-și fac reclamă și nu apar în cărțile de folclor. Dar care cheltuiesc din banii și din energia lor, ca să transmită mai departe datinile de Sărbători.
Unul dintre ei este Gheorghe Ciocârlan, poștașul din Dolheștii Mici, Suceava. Este fericit că tocmai EL conduce ceata de colindători din sat, așa cum făcea pe vremuri și bunicul său.
Mai sunt câteva zile până în 2014, iar Gheorghe se pregătește să întâmpine Anul Nou. Îmbracă un costum popular moștenit din familie şi asta pentru că urăturile se fac și astăzi în straie de sărbătoare. Cămașa a fost haina de mire a bunicului. „Bunicul, dac-ar știi el că îi port eu hainele, ce mândru ar fi!”, spune acesta.
Și tot bunicul, adaugă el, s-a încăpățânat să meargă să vadă Unirea cea mare, cu orice preț: „O mers o bucată, săracu', cu căruța, o bucată pe jos, o bucată într-un vagon de marfă. În 1918 a ajuns la Alba Iulia și noi nu reușim să ajungem cu avionul, cu trenul”.
Afară îl așteaptă cu nerăbdare o ceată cu 20 de urători. Sunt oameni simpli care trăiesc din agricultură. De Anul Nou însă, primesc o identitate nouă şi se transformă în mascați, urși, căluți, urători, lăutari, capre, și babe.
Prima casă la care vor poposi este cea a mătușii Tinca. Ea încă mai crede în puterea Plugușorului.
Uratul în sine este o artă doar pentru cei talentați, spune Gheorghe Ciocârlan. În trecut se credea că uratul purifică spațiul dacă este rostit cu inimă bună.
De Sărbători, uratul și gălăgia au un sens profund. „Cetele astea bat în fiare, în tălăngi, fără asta nu se poate, sperie timpul vechi, se așteaptă timpul nou. Perioada de schimbare a timpului este în toate culturile lumii, este haos, este răsturnarea normalității pentru că altfel n-are cum să se nască noul an. Deci în perioada asta trebuie să fim și noi haotici, ca tot universul, ca să putem intra în ritmul universului, să putem renaște după aceea mai frumoși și mai deștepti”, explică antropologul Vintilă Mihăilescu.
Jocul caprei aducea belșug, în trecut, şi dădea semne despre cum va fi vremea. Moartea și reînvierea caprei semnifică trecerea simbolică în noul an.
În trecut, dolheștenii mergeau cu capra şi câte șapte kilometri prin pădure, până în satele vecine. Astăzi, obiceiul reușește să egalizeze toate clasele sociale.
„Indiferent că-i student, că-i inginer, că-i profesor universitar, vine la părinți acasă și se duce cu capra, se duce cu ursul”, spune Ioan Ilișescu, consilier la Direcția Cultură și Patrimoniul Național Suceava.
Judecata din spatele măștilor
În vechime, se credea că măștile alungă spiritele rele. Astăzi, sătenii și le confecționează singuri, le pieptănă și le păstrează în vitrină. Apoi, la urat, din spatele măştii, le strigă oamenilor ce defecte au. E un fel de judecată care cândva, demult avea rostul de a-i face pe oameni mai buni şi mai cinstiţi.
„Când îți vin urătorii la geam, mai ai și emoții. Că nu se știe ce spun”, mărturisește Ioan Ilișescu.
Lui Ioan Ilişescu, urătorii i-au strigat în faţă defectele, spunându-i că este fudul.
Astăzi, la modă printre mascați a ajuns satiră politică. În timpul unui festival de folclor din Moldova, mascaţii au ironizat politicienii locali pe scenă, în fața a 10.000 de oameni.
„Ce spuneau acei oameni, o critică, o analiză politică de zece ori mai bună decât a tuturor analiștilor politici de la televiziune”, este de părere Ioan Ilișescu.
Dar pentru că toate aceste obiceiuri să supraviețuiască în Dolheștii Mici, Gheorghe Ciocârlan plătește din buzunarul lui.
„Îmi pun la bătaie toate economiile mele. Și din ceea ce îmi lasă un pensionar, că eu sunt poștaș, îmi lasă un leu, sau 2, sau 3, și din salariul pe care nevastă-mea nu l-a văzut de 8 ani, de când suntem împreună”, mărturisește bărbatul.
Dar satul câștigă. „Scoatem Dolheștii Mici pe care nu-l știa absolut nimeni, îl scoți la suprafață”, adaugă el.
De dragul tradiției, face sacrificii personale.
„Sacrificii în momentul în care-ți lași familia și ai plecat an de an, sacrificiu în momentul în care te duci la repetiții și faci repetiții în niște condiții groaznice”, explică Gheorghe Ciocârlan.
Poveste de iarnă cu un polițist încăpăţânat
Un tânăr polițist reușește ca, după serviciu, să uite de betoane și să ducă mai departe tradiția bătrânilor. Se numește Marius Zgâianu, este interpret de muzică populară și a primit discul de aur pentru o producție rară în branșa lui: „Poveste de iarnă”, un disc în imagini cu obiceiuri de Crăciun și de Anul Nou.
Până acum, discul l-a costat mai mult decât a câștigat, dar nu l-a interesat. Când vine vorba de tradiții, el este pur și simplu... încăpățânat. Crede că merită orice sacrificiu.
„N-am câștigat nici un leu, am cheltuit pentru că toate costurile au fost din trăistuța mea. N-am avut sponsori, nu m-a ajutat nimeni. Am renunțat demult la gândul acesta că-mi trebuie 7 case, 10 mașini”, spune Marius Zgâianu.
Și tot de dragul Sărbătorilor a filmat în condiții aspre, cu ansamblul folcloric Străjerii Bucovinei și gospodari din cinci sate.
Chiar dacă este artist și cântă pe scenă, Marius Zgâianu obișnuiește să colinde an de an cu copiii dintr-un ansamblu folcloric de lângă Rădăuți. Vrea să le transmită și lor ce știe el.
Pe vremuri, plugul era împodobit cu un brad pus pe rotile, iar în coarnele boilor înjugaţi se puneau colaci legaţi cu ştergare. Din vechiul plug, astăzi a mai rămas buhaiul, care imită mugetul boilor, clopotele şi bicele.
De când studiază comportamentul românilor de Sărbători, Marius Zgâianu a ajuns la concluzia că uratul și colindatul s-au degradat: „Părinții nu-și mai lasă copiii la colindat pe principiul: dar ce, tu nu ai bani acasă? Copilul nu de asta se duce la colindat. E vorba de ceea ce simte el și îi va rămane întipărit peste ani când va fi adult, el va avea exemplul a ceea ce au făcut părinții lui”.
Prin urmare, crede el, o să știe că e Merry Christmas, nu Crăciun Fericit, o să știe că doar vine Moș Crăciun, dar nu s-a născut și domnul Isus Hristos, o să știe că trebuie să primească cadou o tabletă, nu neapărat o jucărie sau o bicicletă.
O realitate recunoscută și de specialiști. „Acest ritual al colindatului a devenit un gest absolut de cerșit. Absolut comercial, în care se mimează un ritual, un colind, și se așteaptă pomană. La oraș, eu de zeci de ani n-am mai văzut colindători – colindători”, spune Vintilă Mihăilescu.
Baladele epice, o comoară
Colindători- colindători, cum spune el, dar mai deosebiți, există în Tismana, județul Gorj. Acolo locuiește Cristian Cătăroiu, lăutar din tată în fiu și unicat în România pentru balade epice.
Bunicul săucânta Ciocârlia la deget, cu Maria Tănase. De la el a moștenit Cristian Cătăroiu colinde locale extrem de rare și necunoscute publicului.
Împreună cu colegii de la Taraful Gorjului, el a mers prin Europa, pe la cântări. Directorul Insitutului de Muzică din Viena îi lăuda astfel: "Nu am trăit nicicând o muzică atât de minunată. Cu greu pot să-mi aduc aminte să fi auzit ceva asemănător".
Acum repetă cu toții, pentru că, de Anul Nou, lăutarul Cătăroiu vrea să cânte o colindă necunoscută, moștenită din familie.
O știe de la tatăl său, tot lăutar. În trecut, colinda se cânta doar în punctele cheie ale casei.
Dar acum, crede lăutarul Ion Argint, tradiția s-a stricat fiindcă oamenii vor doar confort. Îşi aminteşte că, în tinereţea lui, lăutarii colindau tot satul și oamenii îi primeau cu drag.
Acum, lăutarii îi mai colindă doar pe cei puțini care-i mai cheamă. În tinerețe cântau colinde din rațiuni financiare. Așa au ajuns la bătrânețe muzee vii.
„Lăutarii sunt principalii păstrători ai acestui tip de tradiții muzicale. Pentru simplul motiv că pentru ei este o meserie. Transmit, cum se transmite orice fel de meșteșug”, explică Vintilă Mihăilescu.
Cristian Cătăroiu a primit meșteșugul când avea câțiva ani și s-a trezit cu vioara în cui.
„Mă uitam la ea, o luam din cui, mai rupeam câte o coardă, mă mai bătea ăl bătrân, după aia mă cam prinse pofta. După ce a murit taică-meu, mi-am dat seama: băi, gata. De acu' înainte n-am decât să trec pe varianta asta veche. Câștig sau păgubesc, îmi mențin tradiția. Muzică veche și lăutărească. Atât”, povestește Cristian Cătăroiu.
Are o meserie pentru care primește uneori apeluri la miezul nopții și se execută ostășește: Fă-mi un cântec prin telefon. Și mă trezesc noaptea din pat, n-apuc să mă dezmeticesc bine și mă apuc să cânt un cântec prin telefon singur ăluia.
Prin această metodă a reușit el să păstreze colindele vechi din familie. A intuit cum să câștige și el ceva de Sărbători, dar să-şi facă şi publicul fericit.
Colindele, tot mai comerciale.
Dincolo de tradiție, ceea ce ascultăm noi astăzi sunt colinde comerciale, spune profesorul Vintilă Mihăilescu. El le spune hituri în top ten-ul Sărbătorilor.
Și totuși crede că, chiar și așa, obiceiurile de iarnă sunt pe drumul cel bun. Primul pas l-am făcut acum câţiva ani, când am început să ne redescoperim vechile colinde.
„Această diversitate este departe de a fi dispărut, este infinit mai mare, mai mare decât ne imaginam. Sunt câteva sute, nu, sunt câteva sute de mii sau, mă rog, zeci de mii de colinde și în mare măsură ele revin la suprafață. Tot mai multora începe să le pese, încep să simtă o coardă sensibilă acolo, gâdilă, sunt român, ce frumos e!”, afirmă antropologul.
Fârșeroții cântă polifonic.
Și aromânii sunt sensibili când vine vorba de tradiţii şi rădăcini. În Cogealac, Constanța, locuieşte o comunitate din ramura fârşeroţilor, adică a celor proveniţi din Grecia.
Sunt consideraţi ultimii fârşeroţi care mai cântă polifonic, așa cum cântau odinioară strămoșii lor, oieri. Cântă în grup, pe mai multe voci. Melodiile lor se înscriu în tezaurul național al miilor de balade și colinde puțin cunoscute. Grigore Leșe i-a descoperit și i-a dus să cânte în Franța și în China.
„Ăştia, când ne-au văzut pe noi şi când am spus că avem 80 de ani, să ne mănânce. La ei e 50 de ani maximum viaţa. Nu te lăsau nici să pui mâna pe clanţă să deschizi uşa, ţi-o deschideau ei”, spune Dumitru Zogu.
Dar tentaţiile vieţii moderne nu i-au ispitit niciodată. De 80 de ani, cei patru aromânii sărbătoresc Revelionul la fel. Coc o plăcintă tradițională, se strâng în jurul ei și îi cântă. În plăcintă pun un ban, un cerc și o cruce. Simboluri străvechi, magice, pe care doar ei le mai ştiu descifra.
Mihai Gherase este cel mai vârstnic dintre fârșeroți. I se pune papu, adică bunicul. De Sărbători, umblă numai în costum popular și îi ține fiicei discursuri patriotice.
Plăcinta lor nu este o modă, ci un fel de hrană sacră. Îi spun pită. Pe vremuri, prin simplul fapt că potolea foamea, pita închega comunităţi în jurul ei şi îi oprea pe aromâni să se risipească.
Și, fiindcă pita e atât de importantă, îi cântă polifonic în limba lor: Cântecul Plăcintei. Dar asta o fac numai în noaptea de Anul Nou.
Întotdeauna cântă cu un şirag de mărgele în mână, cum făceau strămoşii lor pe vremuri, ca să ţină socoteala oilor, pe munte. O mărgea însemna o oaie numărată.
În neamul lor, Cântecul Plăcintei e un ritual. Mai ales că l-a inventat chiar tatăl lui papu Mihai, ca să ţină familia unită la masă.
Papu Miciu a învățat să cânte polifonic în copilărie, când mergea cu familia în pădure, la tăiat de lemne.
Mulți îi privesc ca pe niște ciudați veniți din alt timp, fiindcă nu le înțeleg cântecele. Nu mai au cui lăsa această tradiție fiindcă, spun ei, urmașii s-au românizat.
„Noi am vrut ștafeta noastră să le-o predăm lor. Dar dacă ei nu vor, ce să le facem noi? Noi cântăm în continuare până când om mai putea”, spune Mihai Gherase.
În simplitatea lor, aromânii fârşeroţi spun că, oricât de mult iubesc tradiţia, au acceptat că astăzi Sărbătorile înseamnă altceva decât acum 50 de ani.
„Este inevitabil ca într-o societate modernă şi urbană, Sărbătorile de iarnă să nu mai fie cele de la sat. Şi cu avantajele postmodernităţii, şi cu practicile de acum o mie de ani, nu se poate. Pe de altă parte este important să păstrăm acest gen de tradiţii, dar să le păstrăm patrimonializându-le. Ca şi cum ar fi la muzeu”, explică Vintilă Mihăilescu.
Dar asta o fac cel mai bine nu autorităţile, ci tot românii anonimi, adevăraţii păstrători de obiceiuri, cei care au demonstrat că modernitatea nu-i neapărat o piedică în calea tradiţiilor, ba uneori poate chiar să le ajute.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
