REPORTAJ. Atelierele din Timişoara unde timpul curge altfel

Vreme extremă în România. Vântul puternic a făcut prăpăd în mai multe județe

Mai mulți copii de la o grădiniță din Timișoara au ajuns la spital cu simptome de toxiinfecție alimentară

Amendă uriașă: 45.000 de lei pentru un timișorean care a dat foc deșeurilor în spatele curții

Istoria poștei, de la scrisori trimise cu diligența la e-mail

Momentul în care un tramvai din Timișoara sare de pe linii și ajunge pe trotuar. Din primele informații, de vină ar fi fost vatmanul

Un tramvai din Timișoara a sărit de pe linii și a ajuns pe trotuar. Imagini surprinse după incident

John Malkovich joacă din nou la Timișoara, cu casa închisă

A început sezonul petardelor, iar internetul este plin de oferte ilegale

Înotători lăsați fără bazin, după ce căldură și apa caldă au fost sistate din cauza unor datorii de sute de mii de lei

După orele petrecute la locul de muncă din domeniul IT, Cătălin Sorescu înlocuieşte calculatorul cu rindeaua, dalta, ciocanul şi, neapărat, lemnul. Material despre care spune că îi oferă ceva ce nici cele mai înalte tehnologii nu pot oferi.

„De la acest hobby de timp liber am ajuns să apreciez uneltele manuale, care sunt foarte simple, dar eficiente în mâna cui trebuie. Sunt practic extensii ale mâinii celui care lucrează. E o senzaţie aparte când răspunzi provocărilor lemnului cu o unealtă simplă”, spune Cătălin Sorescu.

Prima unealtă simplă a adus-o după ea pe următoarea, şi tot aşa. În cinci ani, s-au făcut aproape 3.000. Adunate din pieţe din ţară, din Anglia, Statele Unite sau chiar Mexic. Marcate cu numele producătorului şi al celui care le-a folosit. Vechi chiar şi de 250 de ani.

„Ideea principală, îndrăgostindu-mă de aceste unelte, a fost să le salvez. Am mers prin pieţe şi am văzut multe unelte frumoase, care, dacă nu aş fi dat eu 5 lei sau 100 de lei poate ar fi ajuns pe foc”, susţine el.

Cătălin Sorescu şi-a propus să le arate şi altora operele de artă pe care le-a salvat. Aşa că le fotografiază pe fiecare în parte, pentru a le aşeza în Muzeul virtual al Uneltelor.

Într-un alt atelier din Timişoara îl găsim la lucru pe Emil Kindlein. Muzician, bijutier, electronist, moştenitor al unei mari familii de ceasornicari din Banat.

Emil Kindlein munceşte acum cu unelte folosite şi de bunicul său în anii '30, la un microfon de argint, pentru că şi-a propus să facă ceva despre care alţii i-au spus că e imposibil. Şi pentru că vrea să ducă mai departe tradiţia familiei.

„Fără discuţie, din familie am dobândit mâinile, mă uit la mâinile mele care lucrează, care sunt nişte mâini mari, şi îmi aduc aminte de mâinile tatălui meu, care făcea lucruri migăloase şi o atitudine asupra muncii, îmi aduc aminte de bunicul meu întotdeauna aplecat asupra mesei de lucru”, povesteşte Emil Kindlein.

Şi tot de la bunicul său, cunoscutul bijutier ceasornicar Petru Kindlein, Emil a mai moştenit ceva:

"Am fost un tânăr care a moştenit o casă. Normal era s-o vând, dar am avut un instinct surprinzător, am luat un container unde am pus tot ce era în casa bunicului, ca în povestea cu cuferele urâte”.

Iar când a deschis acele cufere, a descoperit aproape o mie de ceasuri. Adevărate bijuterii care au indicat nu doar ora exactă, ci şi statutul social al celor care le purtau. Le-a adunat pe toate şi a reconstituit în cele mai mici detalii prăvălia şi atelierul de orologerie şi giuvaergie al bunicului. S-a născut astfel primul muzeu al ceasurilor amenajat într-o librărie din România.