Doamne în temnițele comuniste. La 16 ani, Irina Cooș a fost arestată în pași de dans, în timpul unui bal
14 iunie 1959. Reghin. Sfârşit de an şcolar. Irina Cooş, în vârstă de 16 ani, se număra printre elevii care aşteptau cu mare satisfacţie vacanţa de vară. Se bucura de balul de sfârşit de an.
„Un domn, bine îmbrăcat, a venit, m-a invitat la dans. Când m-a invitat la dans, mi-a arătat pe reverul hainei, pe verso, că e securist. Şi ne-a poftit, fără niciun gest, prin paşi de dans, să ne îndreptăm spre uşă. Am ieşit pe uşă. Atunci, imediat, mi s-au pus cătuşele pe mână şi am fost urcată într-o maşină, un Aro, cum era pe atunci, şi dusă la Securitate”, povestește Irina Cooș.
Irina făcea parte dintr-o organizaţie care lupta împotriva comuniştilor. Era prietenă cu câţiva liceeni care credeau că pot pune capăt regimului. Când colegii mai mari au furat nişte arme de la un ocol silvic, Securitatea le-a luat urma. Irina a stat în arest timp de patru luni la Târgu Mureş, apoi a fost condamnată la 20 de ani de închisoare pentru uneltire împotriva ordinii sociale.
„M-a chemat comandantul Securităţii să-mi comunice sentinţa. Şi a început comandantul Securităţii, cu asta m-a primit, zice: Ce zici? Câţi ani ai primit? Zic : Nu ştiu, de unde să ştiu. Zic: poate îmi spuneţi. Oare o să îţi putrezească oasele în închisoare? Că ai primit 20 de ani!”, își amintește ea.
Părinţii Irinei, oameni simpli, fără avere, nu au mai ştiut nimic de soarta ei timp de doi ani. Camarazii din celulă au devenit noii ei protectori. Îşi aduce în mod aparte aminte de cele 15 zile în care a stat la izolator.
„Mi-au degerat amândouă picioarele. Când m-am dus în cameră, acolo am văzut într-adevăr omenia şi frăţia celor care suntem închisi. Acolo eram unul pentru toţi şi toţi pentru unul”, spune Irina Cooș.
„Chiar a doua zi, la amiază, am primit fiecare o frunzuliţă de varză murată. Din toate cele 42 de persoane care eram în cameră, nici una nu a mâncat-o. Ei mi-au invelit picioarele în frunzele de varză ca să-mi vindece degerăturile”, continuă ea.
Irina Cooş a îndurat foamea, umilinţa şi bolile, însă nu şi-a pierdut credinţa în libertate. În penitenciarul de la Oradea a găsit scăparea, chiar şi numai pentru câteva minute.
„Ţin minte că era lângă noi un penitenciar de drept comun, ne aducea de la bucătărie de la ei, ni se aducea mâncarea. Şi întotdeauna eram întrebaţi cine vrea să meargă până la poartă, să aducă mâncarea. Săream prima dată imediat ca să merg puţin cu picioarele prin iarbă. Că era un loc de iarbă şi nu erau atâtea... Puteam să mă uit, să văd cerul, să văd pomii, să văd iarba”, spune ea.
23 iunie 1964. După 5 ani şi 10 zile de închisoare, Irina Cooş a fost din nou liberă.
„A venit în sfârşit şi rândul meu. Mi-a dat la îndemână foarfecă, aţă, bigudiuri, tot să ne punem la punct. Degeaba ne-am pus la punct că am ieşit toţi exact sălbatici, exact ca şi cum ai da la un animal să vadă drumul din pădure”, spune Irina Cooș.
A ajuns în aceeaşi zi acasă, la Reghin. Întâlnirea cu părinţii şi fraţii a fost copleşitoare. Însă ea nu mai era aceeaşi.
A doua zi însă a trebuit să-şi revadă torţionarii: a fost din nou chemată la Securitate. De data asta ca să devină colaboratoare, să-și toarne familia şi prietenii rămaşi în libertate.
„Comandantul Securităţii era fostul meu anchetator! EEEE ! Bună ziua! Vezi că ai scăpat? Zic: da! Am lăsat ani şi pentru altii. Nu m-am putut abţine: Dar felicitări, din locotenent major aţi ajuns maior. Zice: Sunt sigur că ai învăţat acuma de eşti aşa şi ne vei ajuta! Zic: Eu? Pe dumneavoastră? Eu de unde am ieşit, nici moartă nu trimit pe altul”, povestește Irina Cooș.
Pentru că a refuzat să colaboreze cu Securitatea, Irina Cooş a avut de pătimit: a găsit cu greu o slujbă, prin relaţii, la o fabrică de încălţăminte. În plus, căsătoria ei nu a rezistat, iar cei doi băieţi pe care i-a născut au avut, de asemenea, de suferit de pe urma dosarului ei de urmărire.
„Cel mai mare mi-a spus de ce sunt aspră cu ei, de ce nu sunt ca alte mame, de ce nu-i las afară, nu îi las aici, nu îi las acolo şi atunci nu am avut ce face. Le-am spus: uite care este treaba mea, ce am păţit eu. Şi voi să ştiţi că sunteţi urmăriţi”, spune ea.
În noiembrie 1989, băiatul cel mic, student la Cluj, a fost chemat la Securitate. I s-a cerut să fie informator, pentru că avea mulți colegi arabi.
Însă băiatul nu a vrut să se supună. Ştia de la mama lui că daca accepţi târgul cu regimul, vei rămâne la mâna comuniştilor pentru totdeauna.
„În 17 decembrie, băiatul a fost însoţit până la gară şi pus la tren să vină acasă. Să nu cumva să stea între studenţi în Cluj. A venit aici acasă. Ne-a prins revoluţia pe amândoi”, spune Irina Cooș.
Azi, la 71 de ani, pentru Irina Cooş libertatea are aceeaşi însemnătate ca la 21 de ani, când a iesit din închisoare.
„Primul lucru de care am avut nevoie când am venit acasă - să văd spaţiul larg, să văd cerul şi să văd flori, ierburi, copaci. Mergeam pe câmp şi mă puneam pe iarbă să simt sub mine iarba, să pot prinde cu mâna, să simt pământul şi să stau să mă uit la cer şi mă linişteam, îmi găseam toate puterile. Şi până în ziua de astăzi nu sunt sătulă. Ca să văd mai ales când vine primăvara, să văd florile, sa văd copacii înfloriţi, să văd... asta pentru mine, asta e libertatea. Libertatea asta nu mi-o poate lua nimeni”, spune ea.
Şi-a petrecut anii tinereţii în inchisoare, iar libertatea de după eliberare a fost praf în ochi. Securitatea a urmărit-o în permanenţă. Cu toate acestea, Irina Cooş a înţeles că nimeni nu îţi poate răpi conştiinţa, că atâta vreme cât spiritul este liber, niciun lanţ nu te poate ţine prizonier.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
