De ce sunt fascinați românii de telenovele?
Adevăr istoric sau pură fantezie, telenovelele sunt devorate de români. Ce îi încântă, ce îi fascinează? În spatele acestor producții, există o armată de experți care știu să ofere, pe tavă, dependență.
Fără lumină. Fără apă caldă. Fără mâncare pe rafturile magazinelor. Fără posibilitatea de a ieși din țară. Viața românilor în ultimii ani de comunism era o colecție de lipsuri și frustrări. De aceea, când în Republica Socialistă România s-a difuzat serialul „Dallas”, poporul n-a mai înțeles nimic: valuri de whiskey, case de lux și piscine defilau nestingherite pe ecrane. Românii aveau acces, în fiecare sâmbătă seară, la o lume de neimaginat. Capitalismul putred pe care îl înfiera sistemul li se înfățișa mai degrabă irezistibil.
În sărăcia comunismului, românii mâncau mămăligă, dar se uitau la „Dallas”, cu voie de la partid. În capitalism, au primit, pe lângă complicațiile tranziției, un tip nou de pâine și circ: telenovelele.
Decembrie 1989 a adus libertatea deplină și în materie de televiziune. În locul „Celui mai iubit fiu al poporului”, care acaparase, ani la rând, transmisiunile, cel mai iubit serial al românilor s-a întors pe micile ecrane. În variantă necenzurată. Și extrem de profitabilă.
Anul 1990 a deschis calea producțiilor sud-americane. Cea dintâi dintre ele, „Sclava Isaura”, a stârnit pasiuni uriașe și a devenit un fenomen național. Povestea dramatică a Isaurei a fost urmată de o adevărată modă a telenovelelor. Istoriile complicate de familie, soacra intrigantă, soțul gelos sau tânăra orfană săracă și-au câștigat un public pe cât de fidel, pe atât de numeros.
Încurajați de succesul uriaș al telenovelelor de import, românii și-au încercat norocul cu producții locale. Dar, deși n-au trecut neobservate, serialele autohtone n-au supraviețuit prea multă vreme.
După zeci de istorii despre „corazon latino”, pe piața românească au pătruns cele din Orient: îndepărtata Coree de Sud și mult mai accesibila Turcie au adus sub ochii românilor o dimensiune nouă - cea istorică.
Adevăr istoric sau pură fantezie, telenovela își are susținătorii săi devotați: femeile. Nici nu putea fi altfel, spun specialiștii: serialele de gen au fost create pentru publicul feminin.
Telenovelele ne-au învățat că „Și bogații plâng”, că niciun scenariu nu este prea fantezist, dacă ai spectatorii potriviți. Până la urmă, evadarea de pe canapeaua din sufragerie poate fi o terapie mai ieftină decât o consultație la psiholog.
Cum a fost „convertit” marele public la serialul lacrimogen și care sunt personajele în care ne regăsim? Analizăm succesul telenovelei ca fenomen social cu psihologul Aurora Liiceanu, scriitorul Florin Dumitrescu și regizorul și scenaristul Lucian Georgescu.
AURORA LIICEANU, psiholog:
Nu sunt politizate cu nimic, dimpotrivă, sunt extrapolitizate. Nicio temă politică nu apare în telenovele.
Îmi vine să cred că aspectul material, neexistând la noi, nu cred că era chiar atât de pregnant. Cred că se uitau mai mult la relațiile interpersonale. La amor, la cum se înșelau sau nu se înșelau, adulter, alegeri. La viața de relație se uitau mai mult, bărbați, femei, familie, cum se ceartă, cum se-mpacă, cum aleargă după bani. Cum se iubesc, dar nu se iubesc...
A, bine, știu fetițe botezate Isaura!
Distanța este mare, între România și Brazilia! Nu zic că America e la doi pași de România, dar, oricum, parcă ești mai apropiat de americani, să-i înțelegi, decât America de Sud, care are un grad de exotism pe care ceilalți nu-l au.
Am tentația de a vedea anumite principii psihologice care fac ca, indiferent de țară, de popor, de geografie, de perioadă politică sau de constrângeri politice //...//, cred că niște principii psihologice sunt foarte adevărate. //...// Indiferent de cât de interesant e serialul despre care vorbești, se bazează pe niște lucruri care țin de psihologie și nu țin de cultură sau de particularitățile unei culturi, unei societăți. Când am citit prima dată că - nu știu dacă Charles Dickens avea chestia asta cu marketingul, dar, când el a scris David Copperfield și Oliver Twist, se făcea coadă uriașă la docurile din America, ca să vină din Anglia revistele cu foiletoane. Serialul e verișor primar, într-un fel, cu foiletonul!
Și principiul psihologic care e: trebuie să-i dai cu lingurița, să dureze cât mai mult, ai și libertate ca, în lingurița aia, să schimbi - de exemplu, un actor nu mai vrea să lucreze, că nu-i dai bani. Atunci tu-l omori și-ai terminat! Sau îl trimiți în altă țară, îi faci ceva. Ai și-această libertate, de a nu fi, ca într-o carte, bătut în cuie subiectul. Pe de altă parte, este și lucrul ăsta extraordinar de interesant: //...// când se termină //...// un episod? Un episod se termină totdeauna conform principiului care se numește în psihologie efectul Zeigarnik: nu trebuie să fie cercul închis. Individul trebuie să rămână cu un semn de întrebare pe cap, de-aia să fugi, să alergi, să iei autobuzul, să ajungi la serial, ca să vezi ce s-a-ntâmplat!
Chestia asta nu ține că e „Dallas”, că e „Om bogat, om sărac”, că e Isaura: totdeauna - eu cred că ei au psihologi, când fac asta - se termină totdeauna într-o chestie: „Mă, oare ce face, mă, moare sau nu moare?”, „Se-nsoară, nu se-nsoară?”, „Se desparte, nu se desparte?”, „Moare copilul? Ce face la naștere?”
Fă-l pe om să râdă, să plângă, să nu știu ce, dar ține-l pe scaun!
Dacă vrei să-ți spun, eu pot să spun că mă uit din când în când, să văd ce lecții, cum îți spală mintea //...// un serial: „Tânăr și neliniștit”. Mă uit din când în când, nu mai înțeleg ce se întâmplă, dar vreau să spun că am descoperit că anumite teme sociale - ceea ce înseamnă partea de manipulare privind valorile, privind atitudinea față de viață - se poartă! //...// Cum e posibil ca tata și mama să se căsătorească de 5 ori și totuși familia e familie? //...// Cum, deși ai bani, nu faci față vieții?! Te-apuci de băut, te-apuci de cutare...
Cenușăreasa! Mitul Cenușăresei e prezent și în zilele nosatre, la noi Monica Columbeanu este Cinderella mondenă a noastră, nu? //...// A percepe pe cineva că e sărac te face să-i înțelegi limitele, și pornirile, și greșelile. Pentru că, mă rog, cum să te descurci, când ești sărac? Mai faci greșeli, chestii...
Telenovela este imagine. Cartea este cuvânt. Imaginea este mai aproape de emoție decât cuvântul. //...// Noi nu trăim gândind în concepte. Noi trăim între obiecte. Aparatul ăla, freacă, fă suc, du-te la frigider. Trăim într-o lume concretă, ceea ce e foarte important și dă acest prestigiu al telenovelelor, pentru că e ca și când te uiți pe gaura cheii, ce face vecinul tău. Nu te gândești ce e-n capul vecinului, ci ce face vecinul!
Pe de altă parte, //...// ce să facă omul? Noi n-avem cultura sportului, nu suntem un popor sportiv, nu suntem un popor plimbăreț, nu suntem un popor slab, bărbatul român e cu burtă și cu fălci. Stă în fotoliu, nu aleargă, nu se cațără pe ici, pe colo, sau umblă. //...// Această sedentaritate, combinată și cu faptul că nu te costă să te uiți pe gaura cheii la cineva, cred că e o tentație mare! Și umpli timpul cu ceva!
Totul e telenovelă! Viața e telenovelă, de la cap la coadă! Viața ta, viața mea, viața oricăruia dintre noi poți s-o tai în bucățele, ca pe morcov, și să faci o telenovelă sau un serial din ea!
Foarte multă lume începe să spună „Dragă, dar ciupește-te, că nu e de-adevăratelea, e o invenție! Uite, îl omoară, îl însoară, îl divorțează, se iubește, nu se iubește...” Se pierde ideea de construcție, capătă un sens al unei vieți reale. Asta este partea cea mai interesantă. Și asta este, de fapt, identificarea cu personajele. Se și zice - și eu am observat - oameni care, după ce au văzut un film, încep să se poarte ca un personaj din film! Îi copiază gesturile, vorbesc ca el. Femei care, brusc, iau o ținută de parcă ele joacă în film. Dar filmul s-a terminat!
E greu să-i spui unui om de la țară, care se uită la telenovelă, //...// e foarte greu să-i spui „Dar du-te să vezi că vecina ta, cu ginerele ei, cu problemele ei, și aia e o telenovelă!” Aia e altceva! Și nevoia asta de a te muta într-un spațiu imaginar există.
Deși sunt absolut convinsă că, dacă te uiți pe gaura cheii vecinului tău, ai o telenovelă numărul unu! Dacă vine cineva, o scrie, iese ceva minunat!
Dintr-o pițipoancă care alergi după bărbați cu bani și faci un copil pe care-l strecori pe scara de serviciu a vieții //...// brusc ajungi arhitectă importantă, care faci zgârie-nori la New York, mi se pare așa, un salt... Și această deschidere către o lume a imposibilităților, cred că și asta are un farmec psihologic pentru om.
Asta recompune globalizarea, poate. Pe de altă parte, //...// farmecul lor este că înveți relativismul cultural. //...// este ca și când ai avea o garderobă cu 15 rochii: una albastră, una roșie, una verde, uan galbenă: sunt diferite, dar toate sunt rochii, până la urmă.
M-am uitat și eu la coreene sau chineze, ce sunt, sunt curioasă cum mănâncă, cum se-așază la masă, ce costume au, îți dă o informație.
Se poate transmite și cultură, și informație, și istorie. Că sunt romanțate... Am înțeles - eu nu l-am văzut pe Suleyman, ăsta, care s-a dat, dar am înțeles de la nu știu cine că nu prea se apropie de istorie, de adevărul istoric.
Diferența dintre imagine publică, viață publică și imagine privată și personală se erodează din ce în ce mai mult și viața privată devine din ce în ce mai publică. Răspunde curiozității omului, ca să se uite pe gaura cheii sau să se bage sub patul unui om, să vadă ce fac ăia.
Ar trebui să se scrie o carte despre cum a evoluat discreția în indiscreție, astăzi.
Această multiplicare de destine este foarte interesantă, pentru că, la un moment dat, nu-ți mai dai seama cine e personaj principal! //...// Am văzut și eu ceva turcesc și toată chestia - n-am înțeles nimic, pentru că nu știam subiectul - n-am înțeles decât că una fugea cu un copil care nu era al ei! Nu era un personaj important, dar ea era personajul principal al episodului respectiv.
Îți prezintă personaje negative care nu sunt 100% negative. Care ceva din ele te face să-i înțelegi.
Dintr-un episod de telenovelă poți reconstrui un tratat de psihologie.
Avem și prejudecăți: cine se uită la telenovele e prost, cine face cuvinte încrucișate - integrame - e prost.
FLORIN DUMITRESCU, scriitor:
Dallas-ul a fost foarte important, pentru că ne unea pe toți. Fiind, pe vremea aceea, un singur canal, toată lumea se uita la aceleași lucruri și, a doua zi, comenta. Aveam "Procesul etapei", a doua zi.
După aia, la școală, ne dădeam: „Tu ești JR, ea e Pamela...” //...// Eram papagalul ăla... Kenny... Rămăsesem unu'... un verișor. Ăla de la ranch.
Cum a fost „Lumini și umbre”, pe vremuri. Era o tentativă de a face ceva care aparținea de cultura noastră, de cultura românească.
În Dallas se bea foarte mult whiskey!
Era un gen de reclamă, pentru că //...// vedeai un fel de clasă înaltă, oameni de o anumită factură - erau businessmani, erau oameni de succes - și era genul acela de acțiune aspirațională: hai să bem niște whiskey, hai să ne mai turnăm, îl clătinăm așa în pahar, mai facem câteva mișcări... Și s-a înregistrat lucrul ăsta //...// în țări în care nu se bea whiskey, nu se bea scotch a crescut dintr-odată consumul!
Să facem și noi ca ei, c-așa e distins, așa este de bonton!
LUCIAN GEORGESCU, regizor și scenarist: Dallas revine în anii 90. Și Dallas revine nu pentru faptul că exista setea de cultură audiovizuală. //...// Ci pentru că așa a venit publicitatea în România. Serialul Dallas este adus de o companie al cărei nume nu-l dau ca să nu-i fac publicitate, împreună cu product placement-ul unei țigări. Dallas vine în România din nou pentru un deal foarte comercial, spunând, în subliminal, românilor „Acum puteți să fumați cât vreți!”.
FLORIN DUMITRESCU, scriitor: Atunci a fost un vehicul pentru primele reclame. Unele dintre primele reclame. O parte s-au dus către transmisiuni sportive, altele către Dallas, pentru că era de maximă popularitate. Și noi nu eram obișnuiți să avem reclamă în interiorul unui film! Și a fost un șoc! Nu apucaserăm să fim agasați de spoturi, de reclame. Și ne plăcea!
Era nevoie de așa ceva! Era nevoie de poveste... //...// Aventuri, lucruri din astea spectaculoase și cu multă dragoste!
Telenovelele sud-americane au venit cu foarte multă pasiune, au venit cu un anumit joc actoricesc foarte pasional. Noi poate că spunem exagerat!
Sau cadrările alea, așa... //...// accentul pe fețele oamenilor, când au tot felul de frământări... Lucrurile astea care se întâmplau în filmul mut.
Și oamenilor le-a plăcut lucrul ăsta! Sunt momente din alea în care stai și te uiți la ăla cum se-ncruntă și cum îi vin lacrimile... Te ține așa, puțin, într-o încordare: „Oare ce-o să se-ntâmple?” Și zice: „Reclamă!”. Se termină reclama și mai vezi câteva minute de frământări din astea! Și plânsete! „Dar draga mea...”
Până la urmă, ne-ajută să ieșim din viața noastră și să trăim... probabl ăsta e mecanismul, de escapism, ca să nu se înțeleagă altceva, spunând evazionism. //....// Poate și decorul ăla exotic, că mai vedeai niște palmieri... Îi vedeai pe toți mai dezbrăcăței, așa...
Se uită femeile... Probabil că se uită și bărbații, dar în mare parte se uită femeile, e statistic, e determinat sociologic! Și e ok! Bărbații au sportul, au distracțiile lor. Cică suntem de pe planete diferite. Poftim!
Cred că este important să ai, înainte, o desfășurare epică cu rudenii: cu frați, surori care se despart și se revăd după mult timp, incesturi, adulter... //...// Combinații din astea cât mai spectaculoase. Și, după aceea, revelații: după o perioadă, „Iată, el e fratele tău!”. „Nu, nu pot să cred!”. „Tu ți-ai omorât mama!". Tot felul... Dușmănii, de asemenea, ranchiune, de zeci de ani, care se combină cu "Iată, copiii se iubesc, deși părinții se urăsc!”.
Interesant este că, acum, tendința este să mergi înspre publicul foarte tânăr, avem fenomenul Violetta, o telenovelă pentru copii. Pentru adolescenți. //...// E un fel de Hannah Montana hispanică. //...// Cu mai multă pasiune, cu mai multe flirturi între adolescenți, trădări, mici întâmplări din astea legate și de showbiz, și de cântat...
Noi nu am avut o continuitate în telenovele. Am avut telenovelele de pe Acasă, //...// au fost încercări. //...// Dar nu am avut forța de a continua, nu știu de ce.
E posibil //...// ca și telenovelele să fi fost susținute de stat, tocmai pentru că vorbeau despre cultura respectivă, despre istorie, despre mâncare, care este un bun ambasador. Probabil că a fost un efort de PR cultural, de brand de țară.
Hai să facem, frate, cu Vlad Țepeș! Hai să facem cu Dracula, unul d-ăsta, să se uite toată lumea. Să fie puțin și cu vampireală, puțin și cu dragoste, din asta mai gotică, mai cu năbădăi...
Ce, eu m-am uitat la Borgia, //...// E bine să existe acea romanțare, acel mic ecart de la adevărul istoric. Eu sunt înnebunit după Machiavelli și m-am bucurat că l-am văzut, era acolo, scotea pumnalul, făcea lucruri pe care în realitate nu le-ar fi făcut. Dar, așa cum îl percepem noi astăzi, să-l vezi în serialul despre Borgia, având și el un profil ca să zic așa "machiavelic", m-a uns pe suflet. Așa îl vreau! Nu un timid și-un frustrat, care stă toată ziua și scrie. Culmea, scria și-n picioare! //...// Mai bine să se bată puțin!
De obicei, sunt actori buni, știu să-ți atragă simpatia. //...// Sunt momente în care îl simți că e foarte uman. Probabil că la personajul pozitiv nu simți același lucru, e prea desăvârșit tot timpul.
LUCIAN GEORGESCU, regizor și scenarist:
O serie de televiziune precum Dallas, cel puțin în prima ei etapă de viață - pentru că vorbim de câțiva ani de existență - se termina indecis și-mi aducea un public constant, fidel, la fiecare sfârșit de săptămână.
În anii 80, observăm o schimbare a modului de a trăi și anume devin din ce în ce mai ocupați, deci nu-i mai poți prinde în fiecare sâmbătă la televizor, iată de ce trebuie să închizi narațiunea cu ei acolo. Și astfel continuă seriile de televiziune și în anii 90 și după.
Nu că românul ar fi devenit foarte ocupat în anii 80, nu c-ar fi el foarte ocupat nici acum, dacă ne uităm pe statisticile de televiziune, că suntem una dintre primele țări în consumul tv la nivel mondial. Dar așa era formatul și românii, în continuare, așteptau ziua de sâmbătă precum popa ziua de duminică, la biserică.
Ne uitam la Dallas, indiferent că se închidea cu un moment de suspans de tipul „Cine l-a împușcat pe JR?” sau că era o poveste rotundă, de tipul unei aventuri de o noapte a verișoarei Lucy cu vărul din Arizona.
Eu țin minte că una dintre temele fundamentale de discuție, în acei ani, era depravarea lui Sue Ellen //...// Sue Ellen își trata această excentricitate comportamentală cu două lucruri: alcool și pastile. Drept care, Sue Ellen se ducea la un individ care era psihoterapeut. Pentru noi, psihoterapeutul era un fel de extraterestru.
Pentru noi, într-adevăr, să te duci la psihoterapeut înseamnă „Frate, ai foarte mult timp și ai false probleme!”
Percepția unui produs audiovizual făcut într-o cu totul altă lume decât a noastră era diferită. Era ca atunci când primele imagini cinematografiate au fost prezentate unor indigeni din Africa, acești oameni alergând după găina de după ecran, ca să-i ia beregata, ei crezând că găina din imagini aleargă pe pajiștea din spate. Cam așa eram și noi!
Zona exotică era foarte bine speculată și Isaura este, de fapt, prima reprezentantă reală a telenovelei. De ce spun asta: pentru că „novela” e un cuvânt spaniol, e chiar o specie literară care nu este ce înțelegem noi prin "novel" în engleză, sunt două formate diferite. //...// Ea este numită „telenovela” pentru că se adresează unui public foarte important, care este cel hispanic. Care, să nu uităm, nu e vorba doar de America de Sud aici. //...// Sunt mai multe televiziuni de limbă spaniolă decât de limbă engleză în Statele Unite.
„Soap opera” este o invenție americană, este o invenție a orașului „Porkopolis”. Orașul Porkopolis este Cincinnati. Este un oraș fondat de imigranții germani în secolul XIX, care vin din Bătrânul Continent cu o preocupare fundamentală pentru creșterea animalului numit porc.
Principalul consumator sau factorul de decizie, de fapt, este un personaj numit femeia casnică. Cea care, în timp ce dă cu pămătuful, cu mopul și cu aspiratorul, își aruncă ochiul și la televizor.
AURORA LIICEANU, psiholog: Și era micuțul televizor de lângă, tocai morcov și te uitai la televizor. Veneai cu informație într-un spațiu specializat pentru femei, spațiul feminin, bucătăria e legată de femei, orice s-ar zice.
LUCIAN GEORGESCU, regizor și scenarist: Livrau „soap opera”. De ce? Pentru că vindeau săpun, între ghilimele. Detergent, săpun, pastă de dinți, în pauzele publicitare.
Mai avem o telenovelă foarte interesantă, care mie mi-a marcat tinerețea, se chema „Bulevardul Paulista”. Cu un bărbat numit Alex Torres. Foarte impozant, după care suspinau femeile, n-am înțeles nici astăzi de ce.
Clișeu și simplitate! Astea sunt lucruri universale! Vorbim de resorturi extrem de simple. Până la urmă, cu ce ne-a cucerit jocul „Șerpișor” pe de telefon //...//, în anii 90, pe care-l jucam toți în ședințe, când ne plictiseam? Cu faptul că era simplu, era o spălare de creier în 2D și trecea timpul. Cam asta se-ntâmplă și cu telenovelele și, nu în ultimul rând, cu un truc foarte bine pus la punct: identificarea cu mediul social și cu atitudini ale personajelor care funcționează în acest mediu social. Identificare publicului de rând, care se vede în situații care, uneori, îi fac și plăcere: de amor, de câștig de bani, de teamă terminată cu bine.
Să faci telenovelă nu e un lucru simplu! Chiar dacă da, sunt de acord, este una dintre principalele modalități de spălare a creierului majorității populației globului. Și eu cred că cei din generația mea, cei care suntem la o vârstă apropiată de 50 de ani, cei care aveam 25 de ani la Revoluție, cred că suntem responsabili, mai ales cei care fac audiovizual sau transmit mesaj sau educă generații, cred că suntem responsabili de ce facem și cum facem.
Este vorba despre o etapă a evoluției universale, în care cu atât mai mult o societate înfometată de lucruri pe care nu le-a avut acceptă foarte repede și foarte ușor lucruri derizori drept valori.
Suntem un popor bulimic, suntem un popor care, pe de-o parte, suntem obsedați de mâncare, pe de altă parte, la rândul nostru, contribuim la această bulimie - mă refer la cei care fac audiovizual - dai drumul la o știre și ți se vorbește de „tradiționalul grătar”! De unde până unde e tradițional grătarul la români, ce-i aia „tradiționalul grătar”?!
Cred că o reevaluare a noastră, ca națiune, este necesară. Dar în asta intră nu doar o nișă a intelighenției, intrăm cu toții, și nu putem fi lăsați să ne jucăm cu cuvintele, atunci când avem acces la un mijloc de comunicare în masă.
E o etapă a inteligenței umane, aici suntem!
Sunt foarte multe dejecții și, din păcate, nivelul //...// nu trebuie să facem filosofie prin televiziune și seriale, dar, totuși, eu cred că unul dintre serialele foarte frumoase pe care le-am văzut în anii 80, la noi, la televiziune, a fost „Decalogul” lui Kieslowski. //...// Ăla era un produs de televiziune interesant! Inclusiv ce fac televiziunile nișate, de tipul docu-drama, care este un tip de salvare a televiziunii, anume combinația dintre real și ficțiune. //...// Ai acolo și suspans, ai acolo și comercial, ai acolo și o formă de informare.
„Și bogații plâng”, ca să zic așa. Și bogații au nevoie de anestezie. //...// E vorba de o anestezie a spiritului, într-o lume care nu-ți dă senzația că mai trăiești.
Nu cred că e vorba de uitat pe gaura cheii, pentru că să nu uităm un lucru: acum pornografia e accesibilă instantaneu! Iar hardcore-ul formatelor de serial sunt reality show-urile! Endemol a inventat Big Brother-ul, care era aproape de porno! Nu mai e nevoie să-mi dai o telenovelă, ca să am senzația că mă uit pe gaura cheii, pentru că nu mai există cheie, nu mai există ușă, nu mai e poartă, chiloții sunt pe gard și picioarele sunt răscrăcite, n-am nevoie să mă uit pe gaura cheii, ca să văd chestia asta!
E gumă de mestecat pentru ochi! Mestecăm.
REPORTER: DIANA POPESCU; IMAGINE: DRAGOȘ STOICA, ANDREI CAPTARENCO
Urmăriți emisiunea „Digicult” în fiecare sâmbătă, de la 14:30, la Digi24.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
