Aprilie 2012. Într-una dintre sălile de repetiţii ale Teatrului Odeon s-au strâns peste o sută de oameni. Actori, figuraţie, o mână de jurnalişti şi o echipă întreagă de producţie de film, cu două camere video, se pregătesc sa tragă o secvenţă din cel de-al treilea lungmetraj al regizorului Călin Peter Netzer. Regulile sunt stricte şi îi fac pe jurnalişti să ridice din sprâncene: nu avem voie sa povestim nimic despre schimbarea de look a Luminiţei Gheorghiu, care ne surprinde cu părul ei blond platinat; de fapt, nu avem voie să dăm niciun cadru în care Luminiţa să apară; nu avem voie să filmăm decât dintr-un singur unghi; şi aceea urma să fie singura filmare pe care puteam să o facem şi singura locaţie în care puteam fi trimişi pentru materialul de making of pe care îl pregăteam. Pe atunci, trăgeam cu ochiul la Călin Peter Netzer şi mi se părea stresat, tensionat, teribil de îngrijorat. Vorbea puțin, hotărâse să nu dea interviuri, era distant si rece.
Control-freak, dar mă tratez
Abia acum, la Festivalul de Film de la Berlin, mi-am dat seama cam de câtă forţă a avut nevoie Călin Netzer ca să transforme acest film dintr-o experiență personală într-o realitate, mai ales dacă ne gândim ca un regizor echilibrat, calculat, căruia îi plăcea să dețină controlul total asupra filmărilor sale, a renunțat la acest lucru și... și-a dat lui însuși – și întregii sale echipe – mână liberă. Iar prestația copleșitoare a Luminiței Gheorghiu a emoționat și mai mult, poate tocmai pentru că nu se știa aproape nimic despre ceea ce ni se pregătea.
„Am ales să abordez un stil de filmare diferit”, a povestit Netzer în timpul conferinței de presă de luni. „Dacă ne uităm peste scenariu, o să vedem că face parte din categoria scenariilor minimaliste. Dar din punct de vedere al viziunii regizorale am ales să îl fac altfel, să fie diferit. Nu am vrut cadre lungi, statice, ci am vrut să implic camera direct in poveste, să trăim cu personajele, să simțim cu ele... Eu de obicei gândesc foarte mult decupajul înainte de filmare. De data asta am făcut un pas înapoi și am vrut să îi las și pe colegii mei să se implice, să vină cu idei. Am lucrat foarte mult pe decupaj, însă după două luni am aruncat totul la gunoi și am ajuns să facem un cine-verite la filmare. A fost un exercițiu și pentru mine, un exercițiu de a lăsa deoparte, puțin, controlul”, a mărturisit el.
Responsabil pentru aruncarea la gunoi a controlului lui Netzer a fost și Andrei Butică, directorul de imagine al producției „Poziția copilului”: „Am lucrat două luni la decupaj și am hotărât încă de la început să decupăm filmul cât putem noi de bine, după care o să aruncăm la gunoi tot decupajul și o să vedem acolo, la filmare, ce o să facem. A fost greu pentru că aveam două camere care trebuia să se miște încontinuu, erau două boomuri, o mulțime de umbre pentru că ne călcam toți în picioare. Spațiile erau mici, pentru că toate locațiile au fost reale...”
Mama puternică a tuturor
Când am cunoscut-o pe Luminița Gheorghiu, mi-a vorbit despre fiicele sale. Al doilea interviu pe care l-am făcut cu actrița, acum trei luni, a început tot cu niște povești despre copiii săi - le spune copii deși sunt femei în toată regula, de peste 20 de ani. Apoi, după interviu, m-a sunat să îmi spună că orice aș face, oriunde aș fi, întotdeuna, dar întotdeauna, ar trebui să pun ceea ce ma face fericită pe primul loc. A doua zi m-a sunat din nou, de data asta ca să mă avertizeze că afară este foarte frig și că ar trebui sa port ceva gros. Înainte să fie actriță, Luminița Gheorghiu este mamă – și o mamă care înfiază, repede, oamenii pe care îi descoperă în jurul său. După cum bine observa un jurnalist neamț la conferința de presă a filmului „Poziția copilului”, Luminița Gheorghiu a funcționat, pe platourile de filmare, ca o adevărată mamă a întregii echipe. Poate că nu este de mirare, așadar, că regizorul s-a gândit la ea atunci când, împreună cu scenaristul Răzvan Rădulescu, a pus bazele scenariului de la „Poziția copilului”.
„De cum am citit scenariul mi-a plăcut foarte mult!”, a povestit Luminița Gheorghiu. „Am avut senzația că o cunosc pe această mamă. Nu cred că comportamentul ei este un lucru reprezentativ pentru România, ci poate că este reprezentativ pentru anumite structuri de mame, care întâlnesc niște copii cărora le place să fie din când în când ajutați și din cand în când lăsați în pace. Da, sunt femei foarte puternice în România, într-adevăr”, răspunde Luminița unui jurnalist spaniol care remarcă, despre film, că portretizează femei puternice și bărbați slabi. „Când vrei ca lucrurile să meargă bine în familie, femeile duc de foarte multe ori greul. Începând cu nașterea și cu construcția lucrului minunat care se cheama familie. Da, noi femeile suntem foarte puternice”, povestea actrița.
Răzvan Rădulescu a povestit, legat de aceasta legătură dintre putere și slăbiciune: „În filmul ăsta, puterea mi se pare un fel de dat dramaturgic. Era obligatoriu ca personajul să fie puternic - și el este puternic pentru că în situația în care se află Barbu, Barbu este slab. Este aproape ca o legumă. Așa că e interesant să vezi de ce un om trebuie să fie puternic, ca să înveți ce înseamnă dragostea dusă până la abjecție... Însă este o dragoste care poate fi oricând scuzată, uitată și înțeleasă. Pentru mine nu a fost vorba despre un dicurs despre societatea romanească”, a completat Răzvan, „ci despre iubirea unei mame dincolo de abjecție. Ca tată, nu m-aș imagina mergând atât de departe”.
În drum spre casă
Am călătorit spre București în același avion cu delegația României, care după patru zile pline se întorcea în țară. Și eu, dar aș putea să pariez ca și ei, ne gândeam la titlurile din „Hollywood Reporter” sau „Variety”, sau la clasamentul criticilor de la Berlin, publicat în „Berliner Zeitung”. Indiferent ce o să se întâmple sâmbătă seara, la decernarea „urșilor” din competiție, România a călcat apăsat pe covorul roșu din Berlin, iar cineaștii români au demonstrat – pentru a câta oară? - că avem ceva de spus în cinematografia internațională. A, și apropo de pariuri – eu pariez pe un Urs de Argint pentru Luminița Gheorghiu. Și îi țin pumnii strânși până sâmbătă seara.