Bonton. Care sunt regulile protocolului diplomatic
Regulile de protocol la nivelul statului român au fost cel mai bine elaborate, practicate şi însuşite în vremea în care România a fost regat. După cel de-al doilea Război Mondial ţara a ajuns reprezentată în mai multe ţări, pentru că au fost deschise mai multe ambasade. Lumea diplomaţilor este una aparte.
Mioara Roman, profesor de limba şi istoria civilizaţiei arabe, a avut şansa să o cunoască încă din vremea copilăriei.
„Tata a intrat în diplomaţie în 1946, împreună cu un grup de intelectuali. Am avut marea şansă în viaţă să cunosc de copil, pe lângă părinţii mei, o mulţime de oameni, de ţări şi de tradiţii şi cutume şi asta m-a învăţat cumva că trebuie să respect pe cel din faţa mea şi să respect faptul că el este altfel. Ar trebui să înţelegem de la început că protocolul şi eticheta sunt lucruri care se învaţă”, explică Mioara Roman.
Diplomaţia presupune cunoaşterea şi respectarea normelor protocolare.
„Tatăl meu spunea că „Diplomaţia e o colivie de aur” pentru că ea pare frumoasă, dar de fapt eşti încorsetat într-o disciplină şi într-o regulă, că nu te reprezinţi pe tine, ci reprezinţi ce-i în spatele tău”, povestește Mioara Roman.
Atunci când reprezintă oficial o ţară şi familia diplomatului are un rol foarte bine determinat.
„Mama mea (...) spunea „Eu nu sunt aici Maria Georgescu, sunt soţia reprezentantului României”, ceea ce era corect”, explică Mioara Roman.
„Soţul sau soţia diplomatului este o persoană cu un rol social foarte bine definit şi determinat pe care în mod normal ar trebui să şi-l asume. Ar trebui să cunoască (...) limba străină în care funcţionează la postul respectiv soţul, ar trebui să ştie să cultive relaţiile sociale”, spune Ioana Vârsta, autor al volumului „Protocol şi etichetă diplomatice”.
„Pe fişa mea de soţie de prim-ministru scria clar: protocol, umanitare, etc. Şi am primit ducii de Malta, contele de Ribaucourt, prinţul de Liechtenstein. Te ocupi de primiri, de protocoale, de mese... Primirile şi întâlnirile au foarte multe semnificaţii. De exemplu: preşedintele Mitterand a fost primul preşedinte străin care a venit în februarie 1991 în România. Cum soţia preşedintelui nu ieşea, am ieşit eu şi am însoţit-o pe Danielle Mitterand. De la ea am învăţat o mulţime de lucruri în legătură cu fundaţiile”, detaliază fosta soție a premierului de la acea vreme, Petre Roman.
Prima regulă importantă de etichetă se referă la felul în care două persoane, în momentul în care se întâlnesc, ajung să-şi strângă mâna.
„Este foarte important de ştiut că iniţiativa acestui gest întotdeauna, dar întotdeauna, trebuie să aparţină persoanei care este ierahic superioară. Niciodată o persoană ierahic inferioară nu este cea care iniţiază acest gest. Este o eroare de etichetă pe care o întâlnim des în România. O excepţie apare în momentul în care una dintre cele două persoane este o doamnă. În această situaţie doamna este cea care iniţiază acest gest”, explică Ioana Vârsta.
Odată ierarhia respectată, formule de adresare trebuie şi ele să fie utilizate corect, mai ales în interctiunea cu persoane de rang înalt.
„Eu am reuşit să obţin o dată un interviu deosebit, de la regele Iordaniei, pentru că (…) între zeci de ziarişti (...), am ştiut formula de adresare într-un limbaj care era specific lui, adică ţării respective. Ceea ce însemna un semn de respect din partea mea pentru că m-am străduit să învăţ”, povestește Mioara Roman.
„Pentru diplomaţi bineînţeles că succesul lor profesional depinde într-o foarte mare măsură de cunoaşterea şi de respectarea şi de aplicarea cu stricteţe a acestor reguli”, argumentează Ioana Vârsta.
Dincolo de regulile general valabile, diplomaţii trebuie să ţină cont şi de diferenţele culturale, pentru că în anumite cazuri eticheta se adaptează după obiceiul locului.
„De exemplu: ruşii în momentul în care doresc să cultive o relaţie apropiată cu cineva şi invită la un eveniment în afară activităţii oficiale, ei simt nevoia să-i strângă mâinile, să-l îmbrăţişeze, să-l atingă pe umăr, pe spate. În cultura britanică aşa ceva ar fi de exemplu inacceptabil. Din contră: trebuie păstrată o anumită distanţă, apropierea cu un britanic se manifestă prin felul în care el ajunge să aibă tipul de conversaţie cu tine”, explică autoarea al volumului „Protocol şi etichetă diplomatice”.
România, cunoscută de împărăteasa Japoniei
Evenimentele la care participă diplomaţii pot fi formale sau informale. Reguli există pentru fiecare din situaţii, însă şi încălcarea lor este uneori permisă.
„A trebuit să merg în Japonia în 1997, invitaţi de (...) împăratul Japoniei. Acolo a fost o întâmplare foarte simpatică şi onorantă pentru România. Primirea la împărat şi la împărăteasă era în ordine alfabetică. (...) Şi spre stupoarea generală, s-a făcut linişte, împărăteasa Japoniei a venit la noi peste rând. Şi a spus „A, România!” Ce ştia împărăteasa Japoniei: fusese în 1979 în România când erau prinţi moştenitori: pădurile, Delta Dunării, Dinu Lipatti, Gheorghe Zamfir. Acolo a fost un moment de stupoare în care şeful protocolului era un pic încurcat... Vedeţi, peste orice fel de etichetă şi orice fel de protocol, amintirile plăcute, impresia bună... dă autenticitate”, povestește Mioara Roman.
Necunoaşterea unei reguli de conduită în relaţiile diplomatice poate duce la gafe ce dau o imagine nedorită atât diplomatului, cât şi statului pe care acesta îl reprezintă.
„Pot să dau şi un exemplu prost... A venit prinţul Charles în România. Prinţul Charles a venit în vizită când era preşedinte domnul Constantinescu şi la dineu, conform protocolului, eu stăteam lângă prinţul Charles. Şi domnul preşedinte Constantinescu la a două frază a început să spună că el este anticomunist şi că el combate... La un dineu, cu o faţă regală, nu-ţi vorbeşti de rău ţara sub nicio formă. Opoziţia nu e duşman, eşti preşedintele tuturor românilor. Îţi par lucruri minore. Nu sunt”, explică Mioara Roman.
„Despre o persoană se poate spune că are bune maniere în momentul în care cunoaşte foarte bine atât regulile de protocol cât şi cele de etichetă. Şi indiferent de contextul social în care se află ştie să le aplice corect”, conchide Ioana Vârsta.
În diplomaţie, orice gest are valoare de semnal. Pentru a lăsa celor din jur o impresie bună, toate detaliile sunt foarte importante.
„În 1990 au fost mult delegaţi în România. Şi un mare profesor (...) a trimis o scrisoare în care spunea „Senatorul Dole, american, a fost în România şi a spus că în România nu s-a schimbat mare lucru pentru că preşedintele Uniunii Scriitorilor i-a invitat la o masă (...) care a durat de la 12 până la 7 seară. Cu cântăreţi şi nu ştiu ce... Românii ar zice „Dar e de bine”. Nu. Semnalul pentru americani: „Ăştia tot nu muncesc, nu-şi văd de treaba”. (...) Deci e o gafă. Dorinţa de a etala ceva ce nu e potrivit e o gafă”, spune Mioara Roman.
„Calitatea unui diplomat întotdeauna ţine inclusiv de atenţia faţă de aceste detalii”, închide Ioana Vârsta.
Regulile de protocol şi etichetă nu suplinesc fondul. Ele asigură însă formă unanim acceptată prin care mesajul şi argumentele transmise ajung la interlocutor în cea mai potrivită manieră.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
