Teatrul Național București revine la forma inițială după patru decenii. Ion Caramitru: „Prima demolare pozitivă”
Primul Teatru Naţional din Bucureşti a fost pe Podul Mogoşoaiei, mai târziu Calea Victoriei, pe locul Hanului Filaret. Doar intrarea în hotelul de lângă Palatul Telefoanelor mai aminteşte de clădirea barocă, gândită de arhitectul catalan Xavier Villacrosse, pe atunci arhitect-şef al oraşului.
„Pe la 1830, pe locul viitorului teatru se afla o băltoacă mare, verde-neagră, în care orăcăiau broaștele, pe când rațele se bălăceau în șanțurile largi de-a lungul Podului…”, povestea scriitorul Pantazi Ghica.
Teatrul se deschide pe 31 decembrie 1852, cu premiera „Zoe sau Un amor românesc”. Clădirea devine repede un simbol al oraşului. În 1878, familia Regală urmăreşte de la balconul teatrului prima defilare din istoria trupelor române, după victoria din războiul de independenţă.
„Carol I, Arcul de Triumf exista ca machetă 1 la 1, defilarea trupelor a primit-o din balconul Teatrului Național”, spune Romeo Belea, arhitectul Teatrului Naţional.
18 ianuarie 1879 este data debutului celui care avea să dea numele Teatrului Naţional. „O noapte furtunoasă”, prima piesă semnată de Ion Luca Caragiale, e primită cu ropote de aplauze. Clădirea era înconjurată de berării şi grădini de vară, printre care şi celebra Gambrinus, patronată, măcar spiritual, de Nenea Iancu.
Istoria Teatrului Naţional din Calea Victoriei se termină brutal în 24 august 1944: clădirea este distrusă în timpul bombardamentelor de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial. După război, actorii Teatrului Naţional îşi continuă reprezentaţiile în alte săli de teatru sau în licee.
„Am jucat la actuala Sală Odeon și în Piața Amzei, la teatrul de acolo”, își amintește actorul Constantin Dinulescu.
În 1952, cu ocazia centenarului, Teatrului Naţional primeşte numele lui Ion Luca Caragiale. Un deceniu mai târziu se naşte proiectul noului teatru. Mai marii vremii resping ideea refacerii teatrului de pe Calea Victoriei.
„Era o chestie pur politică, voiau unul nou și nu o redare a celui vechi”, afirmă Romeo Belea, arhitectul Teatrului Naţional.
Teatrul se ridică odată cu Hotelul Intercontinental. E inaugurat în decembrie 1973.
„Am făcut sala mare cu o scenă care la vremea aia era una dintre cele mai performante, cel puțin din Europa. Am proiectat-o ca arhitect, adică ce mișcări să aibă, și ea a fost realizată de o mare firmă austriacă, care făcea mai peste tot prin lume”, adaugă Romeo Belea.
Forma clădirii le-a amintit multora de „Pălăria lui Caragiale”. Sursa de inspiraţie, spune arhitectul, a fost alta.
„Nu ne-am pus niciodată problema. Dar, prin educatie, prin foarte multe resorturi intime, toți eram legați de o moștenire extraordinară care atunci era foarte estompată de autorități, care erau bisericile pictate din nordul Moldovei”, spune arhitectul Teatrului Național.
Teatrul nu i-a plăcut niciodată cuplului Ceauşescu. După mai puţin de cinci ani, Ceauşescu a găsit pretextul pentru a schimba faţa teatrului.
„Prilejul binevenit pentru el a fost incendiul din '78, care a distrus sala mare”, subliniază Romeo Belea.
„N-am să uit până mor. Toată sala mare erau doar partea de fier de la scaune, în formă de cruci, parcă era Hiroshima. Şi un miros fantastic... A fost un dezastru, a fost ceva îngrozitor. Se pare că focul l-au văzut doar vecinii. Nu se ştie exact, un paznic sau pompier a fost Acarul Păun”, spune Ilinca Tomoroveanu, directorul artistic al Teatrului Naţional.
Ceauşescu a cerut ca forma teatrului să fie clasică, aşa că arhitecţii au proiectat o „carcasă” care să acopere „pălăria”.
„Acoperirea întregului teatru cu o faţadă de tip coreean, în greutate de 1.500 de tone, care se sprijinea 70% pe parcarea subterană de la Intercontinental, mai precis pe plafonul superior al unei găuri”, afirmă Ion Caramitru, directorul general al Teatrului Naţional.
După Revoluţie, multe voci au cerut revenirea la forma iniţială. Şi ideea a prins contur în 2002: un studiu seismic a demonstrat că structura de rezistenţă a fost slăbită de „carcasa” adăugată de Ceauşescu. Teatrul avea nevoie de consolidare.
„E prima demolare pozitivă a unui edificiu comunist de tristă amintire”, adaugă Ion Caramitru.
După 40 de ani, Romeo Belea se întoarce în timp şi îşi retrăieşte tinereţea. O ia de la capăt cu marele proiect al vieţii lui: Teatrul Naţional. O clădire pe care destinul şi oamenii au tot dărâmat-o.
„Ăsta a fost visul meu întotdeauna, să îl refac cum a fost, dar nu pot să îl refac, pentru că m-aș autoacuza de subiectivism, de sentimentalism”, spune arhitectul.
„Fără să depăşesc limitele bunului-simț, cred că Teatrul Naţional poate deveni un brand de ţară”, afirmă Ion Caramitru, directorul general al Teatrului Naţional.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
