PASTILA DE LIMBĂ. Trei expresii și patru personaje: Ahile, Ana, Caiafa și Pilat
Am mai vorbit la această rubrică despre diverse expresii pe care le folosim, mai rar sau mai des, fără să ştim întotdeauna cum s-au format, ba chiar fără să le cunoaştem întotdeauna sensul corect. Dacă ţineţi minte, m-am referit la expresii ca „a trece pe sub furcile caudine”, „a plânge cu lacrimi de crocodil”, „a-şi găsi Bacăul”, „a o întoarce ca la Ploieşti” sau „afară e vopsit gardul, înăuntru-i leopardul”. În acelaşi timp, am elogiat munca unor oameni pasionaţi, care, fie prin cărţile tipărite, fie pe bloguri şi pe site-uri, se ocupă cu pricepere de grădina limbii române. I-am amintit la vremea lor, dar îmi face plăcere să le mai spun o dată numele: Stelian Dumistrăcel, Isabela Nedelcu, Sorin Grumăzescu, Gabriela Moraru, Adina Dragomirescu, Alexandru Nicolae, Gabriela Preda şi alţii. Tuturor, mulţumirile mele înnoite.
Vă propun în continuare să trecem în revistă o serie de expresii pe care le întrebuinţăm din când în când şi care conţin trimiteri la mitologie, la istorie sau la Biblie.
Aşa stau lucrurile, de exemplu, cu expresia „călcâiul lui Ahile”, al cărei sens este de „punct slab” sau „punct vulnerabil”. Ahile, un vestit luptător în Războiul Troiei, este fiul regelui Peleu şi al nereidei Thetis, care în anumite versiuni mitologice apare drept zeiţa mării. Legenda spune că, în dorinţa de a-şi face fiul invulnerabil şi nemuritor, Thetis îl cufundă pe când e copil în apa Styxului, râul care trece prin Infern. Cum însă Thetis îl ţine de un călcâi în clipa cufundării, locul cu pricina, călcâiul, rămâne neatins de apa Styxului şi devine punctul slab al lui Ahile. Aşa se face că eroul moare după ce este lovit de o săgeată în călcâi.
Prin urmare, „călcâiul lui Ahile” înseamnă punctul slab sau punctul vulnerabil al unei persoane, dar şi al unei teorii, al unei demonstraţii sau al unei argumentări. Vă rog să nu faceţi confuzia caraghioasă pe care am observat-o de câteva ori în presă, între „călcâiul lui Ahile” şi „tendonul lui Ahile”. Acesta din urmă este cel mai mare tendon din corpul omenesc. El face legătura dintre călcâi şi muşchii gambei şi permite mişcarea degetelor necesară în timpul mersului sau al alergatului. În concluzie, „tendonul lui Ahile” este o sintagmă pur medicală, pe când „călcâiul lui Ahile” este o sintagmă cu încărcătură metaforică.
Iată acum o altă expresie pe care o folosim uneori şi care face trimitere la Biblie: „a fi plimbat de la Ana la Caiafa”. Cei care n-au trecut prin Biblie ar putea crede că e vorba de două fete, eventual surori, care participă la un concurs de frumuseţe sau la un festival de muzică house. În realitate, Ana şi Caiafa sunt doi preoţi iudei, dintre care primul este socrul celui de-al doilea. Trădat de Iuda, Isus este adus în faţa lui Ana, care nu ia nicio hotărâre cu privire la soarta lui, preferând să-l trimită în faţa lui Caiafa. Cum însă nici acesta nu poate hotărî soarta lui Isus, el alege, de comun acord cu Ana, să-l trimită pe Isus în faţa lui Pilat din Pont, procurorul Iudeii, urmând să-i revină lui sarcina de-a decide dacă Isus va fi sau nu crucificat. În ce priveşte expresia „a fi plimbat de la Ana la Caiafa” sau „a fi trimis de la Ana la Caiafa”, ea înseamnă „a tergiversa cu bună ştiinţă rezolvarea unei probleme importante”, „a purta pe cineva de colo până colo” sau „a pune pe cineva pe drumuri”. Mai trebuie spus că, la fel ca Iuda, şi Caiafa a ajuns să fie folosit şi ca substantiv comun. Dacă o iudă înseamnă un om gata să trădeze, o caiafă înseamnă un om făţarnic sau ipocrit.
Şi dacă tot am vorbit despre preoţii iudei Ana şi Caiafa, precum şi de Pilat, procurorul Iudeii, n-ar fi rău să desluşim şi sensul expresiei „a se spăla pe mâini ca Pilat din Pont”, care înseamnă a se feri de răspundere, mai cu seamă dacă răspunderea este importantă, a evita să-ţi asumi responsabilitatea, a lăsa pe altcineva să decidă în locul tău. Când Isus este adus la judecată în faţa lui Pilat, acesta procedează la fel cum făcuseră Ana şi Caiafa. Altfel spus, el refuză să pronunţe condamnarea sau graţierea şi-l arată pe Isus mulţimii, alături de tâlharul condamnat la moarte Baraba, cerând celor strânşi acolo să aleagă ei cine va fi graţiat şi cine condamnat. Şi, după cum se ştie, mulţimea decide graţierea lui Baraba şi răstignirea lui Isus.
Dat fiind că există destule alte expresii cu ecouri din istorie, din mitologie şi din Biblie, vă propun să discutăm despre ele şi săptămâna viitoare.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
