Pastila de limbă | De ce „prima repriză” ar fi o exprimare ilogică, iar „repriza a doua” un pleonasm
Scriitorul Radu Paraschivescu aduce în atenție anumite greşeli de traducere a unor titluri de romane, piese de teatru sau bucăţi muzicale, care au rămas ca atare în limba română, fără să facă nimeni eforturi de-a pune lucrurile la punct.
Radu Paraschivescu: Dacă ţineţi minte, am dat exemplul piesei „Mourning Becomes Electra” de Eugene O'Neill, tradusă în româneşte printr-un titlu pe cât de poetic şi de frumos, pe atât de incorect: „Din jale se-ntrupează Electra”. Asta fiindcă în limba engleză „to become” nu înseamnă doar „a deveni”, „a ajunge” sau „a se întrupa”, ci şi „a-i sta bine”. La rândul lui, substantivul „mourning” nu are doar sensul de „jale” sau „jelire”, ci şi pe acela de „doliu”. Iar asta înseamnă că titlul piesei lui O'Neill ar trebui să fie „Doliul îi stă / îi şade bine Electrei”, nicidecum „Din jale se-ntrupează Electra”.
E doar un exemplu dintr-o serie. Există şi alte opere, literare sau muzicale, care au avut parte de traduceri inadecvate, dar nu e momentul să le amintesc aici. Fac totuşi o excepţie pentru „Dragă vânătorule”, o inepţie greu de egalat, prin care a fost tradus într-un program TV filmul „The Deer Hunter” cu Robert de Niro şi Christopher Walken, al cărui titlu oficial şi corect este „Vânătorul de cerbi”, câtă vreme „deer” în engleză înseamnă „cerb” sau „căprioară” şi n-are voie să fie confundat cu „dear” („drag” sau „dragă”).
În afara acestor titluri chisnovate, trăşcălii şi în orice caz greşite, poate că n-ar fi rău să ne ocupăm puţin şi de anumite substantive comune care au intrat în limba română fie într-o formă incorectă, fie cu un sens incorect. Ce s-a întâmplat cu aceste cuvinte? Nimic. Sunt folosite şi astăzi la fel, şi oricine încearcă să semnaleze inadvertenţe mai mici sau mai mari e trimis la plimbare cu un gest nerăbdător: fleacuri, de asta ne arde nouă acum? Ţara arde şi baba se piaptănă.
Bun. Să ne închipuim totuşi că pârjolul a fost stins şi că baba a plecat din faţa oglinzii, cu pieptene cu tot. Şi să ne întrebăm cum se spune corect, „anticameră” sau „antecameră”? Răspunsul e niţeluş ciudat: ambele variante există în limba română, dar fiecare dintre ele - aici vine ciudăţenia - înseamnă altceva.
Să lămurim. În mod normal, singurul cuvânt care ar fi trebuit să existe aici ar fi fost „antecameră”, fiindcă „ante” înseamnă „în faţa”, „înaintea” sau „anterior” plus un dativ, ca în exemplele „antebelic”, adică „de dinainte de război” sau „antediluvian”, adică „anterior Potopului”, „de dinainte de Potop”. Şi totuşi, cuvântul care a rămas în limba română este „anticameră”. Asta chiar dacă ştim că „anti” are sensul de „împotriva”, „contrar” sau „care se opune”, ca în exemplele „anticomunist”, adică „împotriva comunismului” sau „antifascist”, adică „împotriva fascismului”. Cu toate acestea, spunem şi scriem „anticameră” când ne referim la „camera de aşteptare situată la intrarea într-un birou sau într-un cabinet al unei persoane cu o funcţie importantă”. Cât despre expresia care înseamnă a aştepta mult până la primirea într-o audienţă, de pildă, ea este „a face anticameră”. Explicaţia este de natură etimologică: termenul vine pe filieră italiană şi franceză, unde cuvintele corespondente sunt „anticamera” şi „antichambre”.
Spuneam însă că există şi „antecameră” în limba română. Aşa este, numai că termenul respectiv are o accepţie restrânsă şi esenţialmente tehnică, din moment ce prin „antecameră” se înţelege, conform DEX-ului, un „compartiment de precombustie” sau un „compartiment al camerei de combustie a unui motor în care se injectează combustibilul şi începe arderea”.
Un alt cuvânt folosit incorect de 99,99% dintre vorbitorii de română este termenul fotbalistic „repriză”. Dacă e să fim pedanţi, „repriza” este doar „a doua parte a unui meci”, respectiv „ceea ce se întâmplă după pauză”. Explicaţia vine tot din etimologie: „repriză” este omologul românesc al lui „reprise”. Or, „reprise” înseamnă în franceză „reluare”, la fel cum „reprendre” înseamnă „a relua” şi prendre, „a lua”. Altfel spus, „repriza întâi” a unui meci de fotbal ar trebui să fie considerată o exprimare ilogică, iar „repriza a doua”, pleonastică. Ar trebui să spunem „prima jumătate” pentru ce se întâmplă înaintea pauzei, respectiv „repriză” pentru ce se petrece după pauză. Dar asta, repet, doar dacă am fi pedanţi până la purism. Cu atât mai mult cu cât dicţionarul permite să spunem şi să scriem atât „prima repriză”, cât şi „repriza a doua”.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
