Pamfletul la români
Românul este vestit pentru ospitalitatea lui. Pentru priceperea cu care discută despre orice, de la politică la fotbal și fizică cuantică. Și pentru încă un lucru: imaginația de care dă dovadă atunci când își înjură adversarii.
„Pamfletul nu e o simplă înjurătură, cum cred unii. Că, așa, orice prost știe să-njure, uneori chiar cu imaginație. Am putea să-l comparăm, dacă vrei, cu veninul de albine, care poate să doară, dar, în același timp, are și un rol de vindecare”, spune poetul Mircea Dinescu.
Magda Răduță, lector universitar, Facultatea de Litere din București, este de părere că „un pamflet care își atinge ținta trebuie să deștepte, în mintea și în sufletul celui care este direct vizat, nu indignare, ci admirație: Ce grozav m-a-njurat ăsta!”.
Cum se insultau marii clasici ai literaturii române? Cum și cu ce riscuri se făcea pamflet în comunism? În ce a degenerat specia, după 1990? De curând, s-a lansat antologia pamfletului, „Îl urăsc, mă!”, cu texte de la cronicarii munteni la Pamfil Șeicaru. N.D. Cocea, Ion Vinea, Petre Pandrea și Cezar Bolliac, Eminescu, Arghezi și Caragiale sunt numele sonore care au marcat genul.
În plin sezon al sărbătorilor, ne exersăm bunătatea, politețea și imaginația: musai să le urăm cunoscuților lucruri care să-i impresioneze. Dar cuvintele pot impresiona și atunci când se află la polul opus al politeții: pamfletul condimentează de secole viețile românilor. Mari oameni de litere și-au pus toată măiestria și furia în texte memorabile. Au măturat pe jos cu oricine le-ar fi fost antipatic. Și au făcut istorie.
„Pamfletul trebuie să aibă ironia subțire, nu grosieră, nu înjurând ca porcul ești pamfletar”, spune poetul Mircea Dinescu.
Abonându-te la Newsletter primești sinteza celor mai bune informații, articole și interviuri exclusive publicate de digi24.ro
„Pamfletul e o înjurătură artistică. Și asta și vrea să fie și să facă. Vrea să ucidă în efigie, vrea să ucidă simbolic un destinatar”, explică Magda Răduță.
Lectorul universitar Magda Răduță semnează o antologie în care a adunat nume faimoase ale culturii, scriitori-gazetari pentru care pamfletul era a doua natură. Pentru a scrie astfel de texte, ai nevoie de ceva anume, pe lângă talent.
MAGDA RĂDUȚĂ, lector universitar, Facultatea de Litere din București: „Temperament! Un anume tip de temperament! Istoria literaturii române este plină de nume foarte mari incapabile să facă pamflet. Slavici, de exemplu, poate să facă orice, minunat, în materie de literatură, dar la pamflet nu se poate duce. E un soi de preferință pentru hiperbolă. O simțire "monstruoasă", pe care unii o au, alții mai puțin. Lovinescu, și când vrea să facă pamflet, tot polemică îi este, tot în cerul înalt al ideilor rămâne”.
Există reguli și limite în pamflet sau îi este permis orice?
MAGDA RĂDUȚĂ, lector universitar, Facultatea de Litere din București: Unii dintre cei care au scris despre cum se face pamfletul spun că nu trebuie să te oprești la nimic, doar punctul de plecare este cel care trebuie să rămână atent: nu insultă goală. Niciodată o înjurătură directă și-atât, aia nu se califică drept pamflet. O înjurătură și-atât e o înjurătură și-atât. (...) Există pamfletari care n-au nimic sfânt, care nu se opresc niciunde! Deviza lui N.D. Cocea este "Nici mănuși, nici milă". E unul dintre pamfletarii care așteaptă toată viața să fie confirmați ca pamfletari printr-o condamnare la închisoare. Aceea e diploma lui supremă de pamfletar, iar ultimul lui articol, după ce e condamnat, poartă chiar titlul ăsta, "În sfârșit condamnat!".
Orgoliile literare uriașe nasc, uneori, pamflete în cantități direct proporționale.
MAGDA RĂDUȚĂ: „Arghezi, la un moment dat, s-a prezentat să prindă un premiu, la un concurs al Academiei, și, după aceea, fiecare membru al juriului este încondeiat timp de un an și ceva - doi, constant, cu o frecvență de invidiat, și cu titluri destul de clare: Brătescu-Voinești, o jigodie literară”.
„Ion Barbu s-a dus cu o carte la Arghezi, când a debutat, și Arghezi nu știu ce făcea, era cățărat pe o scară, l-a întrebat cine e. "Ion Barbu". "N-am auzit"... Și Barbu s-a enervat și-a scris un pamflet, împotriva lui Arghezi, pe care, de fapt, îl admira, aici e nebunia. Dar s-a considerat jignit și i-a tras o înjurătură. Plină de farmec, de altfel. Aici e povestea: dacă în pamflet nu există și farmec, și idee, nu mai e pamflet”, spune poetul Mircea Dinescu.
Caragiale și Eminescu sunt două culmi ale literaturii. Dacă le studiezi pamfletele, ai parte de surprize.
MAGDA RĂDUȚĂ: „Caragiale, spre surpriza mea, nu e atât de acid peste tot. N-am găsit, în modul în care am citit eu pamfletele lui Caragiale, n-am găsit un pamflet "de la cap la coadă", pur. E un fel de undă pamfletară care plutește peste tot, o pată care se întinde și care, uneori face pamflet cu direcție fizică - sunt câteva portrete teribile, alteori e un fel de mimare sarcastică a obiectivității. Și la Eminescu, la fel ca la Caragiale, a fost surpriza de a nu găsi o construcție pamfletară de la un cap la celălalt. În schimb, sunt scene pe care le lucrează foarte acid, ca în aquaforte, cu acid pe metal. Și, încă o surpriză: modul în care refuză să facă pamflet direcționat la fizic, care e cea mai simplă variantă, ca să zic așa. E cea mai frecventă și cea mai vizibilă. E interesant cum, din nou, îl ia în vizor pe C.A. Rosetti, care a suferit destul, dar nu ca în pozeie, făcându-i portretul ăla caricatural, cu "bulbucații ochi de broască", trece foarte repede în articol peste trăsăturile lui fizice. În schimb, îi pamfletizează gesturile, mimica, modul în care vorbește, trecând peste ceea ce îi era cel mai la îndemână să facă”.
La începutul secolului XX, pamfletarul român se putea desfășura în voie.
MIRCEA DINESCU: „Pamfletul și-a avut epoca lui de glorie în anii 1900, de exemplu. Existau caricaturi antidinastice, apăreau caricaturi cu regele, ca un păianjen, și Cocea sau Arghezi, în tinerețe, scriau pamflete într-o presă liberă. La 1900, când în Rusia, pentru o discuție la cârciumă, te trimitea țarul să sapi la gheață! Deci în România a fost o perioadă descrisă destul de bine de Caragiale, de cafenea, în care și cetățeanul turmentat devenea pamfletar, fără să pățească nimic”.
În era comunistă, umorul a devenit o chestiune periculoasă. Făceai glume pe riscul tău. Râsul era considerat o activitate ilicită.
MIRCEA DINESCU: „Nu puteai să-njuri partidul pe o foaie de hârtie decât cu mare greutate. Băgai "șopârle", așa se spunea. Scriai un roman istoric despre nu știu ce domnitor din secolul XIV, dar, de fapt, era o aluzie la Ceaușescu. Era o formă de pamflet. Dar bancurile erau directe. Bancurile la adresa lui Gheorghiu-Dej, apoi a lui nea Nicu, erau capodopere pamfletare, în care ironia și umorul erau pur și simplu de anvergură”.
Mircea Dinescu a simțit pe propria piele ce înseamnă să deranjezi sistemul.
MIRCEA DINESCU: „Pamfletul n-a fost posibil, pe vremea lui Ceaușescu, decât cu consecințe nasoale! În clipa în care eu l-am înjurat pe Ceaușescu, am fost dat afară de la România Literară, unde eram redactor, și arestat la domiciliu, de pe 17 martie până pe 22 decembrie. Pentru niște cuvinte.
„...Să recunoaștem: după aproape o jumătate de secol de avânt socialist, că am căpătat ceva din paloarea asiatică. Copii gălbejiți de subnutriție, părinți cu ochii micșorați de ură și de disperare” - asta-i din interviul meu din Liberation!”
Din 1990 încoace, lucrurile s-au schimbat radical.
„S-a dat drumul la libertate, ce faci cu libertatea? Bășcălie, miștocăreală, înjurături”, spune Mircea Dinescu.
MAGDA RĂDUȚĂ, lector universitar, Facultatea de Litere din București: „Dar există, după părerea mea, și pamfletari contemporani foarte buni. Oameni care au și un background literar, de antrenament al frazei mai vizibil, mai puternic”.
Din 1991 și până astăzi, Mircea Dinescu a scris câte un pamflet, în fiecare săptămână, în Academia Cațavencu și, ulterior, în Cațavencii. Poetul își gândește îndelung textele și este preocupat de stilistica și substanța lor. Nu toată lumea a procedat la fel, în democrația originală de după 1989.
„A apărut România Mare, cu înjurături sinistre... Mamă, Dinescu - țigan! Căsătorit... nevastă-sa e spioancă KGB! El, de fapt, e fiul lui Ceaușescu, că mă-sa era femeie de serviciu la Comitelul Central... Bă, niște miniciuni! Cum să demonstrezi că nu-s adevărate? Aveau un tiraj de 800.000! ... Că, împreună cu Pleșu, i-am furat lui Ceaușescu mașina de bărbierit, din aur. Că nu știu ce... în fine, tot felul de bazaconii sinistre...”, rememorează Mircea Dinescu câteva dintre calomniile răspândite de România Mare, revista lui Corneliu Vadim Tudor.
Reporter: Totuși, și acum sunt voci care, când se pomenește despre culmile măiestriei pamfletare, îl invocă pe Corneliu Vadim Tudor. De ce?
Mircea Dinescu: „Pentru că el avea un gen de talent de mahala, de țopenie de-asta... Avea un limbaj colorat și-o încărcătură de vidanjă”.
Reporter: Până la urmă, s-a născut românul poet și-a devenit pamfletar pe parcurs?
Mircea Dinescu: „Nu, românul se naște pamfletar! Înjurăturile pe care le auzi în cartiere și chiar în centrul Bucureștiului sunt o formă condensată, un soi de haiku românesc. Au și alea o încărcătură poetică: înjurătura românească "Să te bag în mama ta" e o chestie, îți dai seama... Te iau și te bag... și te duc în lumea cealaltă, prin maică-ta... E o chestie chirurgicală, dacă vrei. De mare chirurg!”
(REPORTER: DIANA POPESCU; IMAGINE: ANDREI CAPTARENCO, DRAGOȘ STOICA)
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
