Mircea Cărtărescu: „Chinul vieții mele a fost când a trebuit să dau meditații”
Despre poetul, scriitorul, criticul literar şi publicistul român Mircea Cărtărescu s-au spus şi s-au scris foarte multe, a fost lăudat de unii şi criticat de alţii, i-au fost interpretate şi răstălmăcite uneori vorbele, a fost bănuit de legături şi simpatii politice, a stârnit multă vâlvă atunci când a fost nominalizat la premiul Nobel pentru literatură.
Iuliana Ciugulea l-a invitat însă în emisiunea sa, „Conversaţii esenţiale”, de la Digi24, fără intenţia de a vorbi despre nimic din toate acestea ci cu dorinţa declarată de a intra în zonele cele mai profunde ale personalităţii lui Mircea Cărtărescu, de a-i stârni amintiri din perioade îndepărtate, unele mai puţin fericite din viaţa scriitorului, de a-i face un portret cât mai aproape de ceea ce este el cu adevărat.
„Nici eu, nici sora mea nu am luat nici o oră de meditaţie niciodată în viaţa noastră. Iar chinul vieţii mele a fost când a trebuit să dau eu meditaţii, când eram profesor de şcoală generală, în anii 80. N-am rezistat, n-am putut să fac acest lucru. În privinţa sistemului educaţional din acea vreme, din anii 70 când mi-am făcut eu liceul, pot să spun că era un sistem superior la toate capitolele celui de acum. Îmi asum acest lucru şi cred că foarte mulţi oameni din generaţia mea cred asta.
Deşi trăiam într-o lume comunistă, o lume autoritară, totuşi sistemul de învăţământ era foarte bun. Iar noi suntem produsele lui. Este foarte greu să spunem că a fost un pustiu cultural atunci, pentru că dacă spunem asta nu ne putem justifica pe noi înşine. Atunci noi de unde am venit – dintr-un deşert? Nu, trebuie să spunem adevărul. Lumea comunistă era paradoxală. Existau lucruri absolut teribile dar existau şi încercări ale unor oameni de a face lucrurile suportabile, iar în cultură au existat încercări de a menţine lucrurile în normalitate. Eu am ajuns până la urmă un autor de cărţi pentru că am citit foarte mult în acea epocă. Pentru că, pe atunci se făceau traduceri, existau traduceri de cărţi străine şi puteai citi toţi marii autori ai lumii”, spune Mircea Cărtărescu.
Acesta a mărturisit că pentru el, copilăria este ca un program de computer:„Programele de computer se dezvoltă unele din altele şi fiecare versiune e superioară celeilalte. Deci, în mijlocul unui program mai nou rămâne şi programul vechi. Aşa se întâmplă şi cu copilăria noastră. Ea este un program pentru care noi nu mai avem codurile, cheile, punţile sunt tăiate, sunt rupte. De aceea, unii dintre artişti, printr-un fel de acţiune de hipnoză, de autoscufundare în trecutul lor încearcă să găsească cărarea pierdută către acea zonă pe care noi o identificăm cu paradisul. Cei mai buni dintre scriitori, cred eu, reuşesc să recupereze vechile coduri. Eu mizez şi am mizat totul pe acea lume fantastică şi intensă a copilăriei”.
În premieră la „Conversații esențiale” Mircea Cărtărescu a vorbit despre cum a fost copilăria sa, ce experienţe a trăit în acele vremuri. „Eu m-am născut într-o casă de raport, cum ar fi spus Dostoievski. Asta însemna o clădire cu odăiţe de închiriat şi părinţii mei aveau una dintre acele odăiţe. Aveau ciment pe jos şi ea le servea şi ca dormitor şi ca living şi ca baie şi ca bucătărie şi tot.
Stăteau într-o cameră de doi pe doi, unde încăpea doar o maşină de gătit şi un pat. Din cauză că am trecut două ierni acolo, m-am îmbolnăvit de tuberculoză, boala copilăriei mele. M-am vindecat cu foarte mare greutate şi foarte târziu. Numai minunile făcute între timp de medicină m-au salvat. Au fost ani teribil de grei pentru părinţii mei care erau simpli muncitori. Mama lucra la o ţesătorie iar tata la atelierele ITB, era lăcătuş la tramvaie. Şi ani de zile familia mea a suferit de sărăcie. Erau vremurile acelea îngrozitoare: anii 50, 60. Apoi, încetul cu încetul, lucrurile au devenit mai suportabile. La fel ca toată lumea, părinţii mei făceau împrumuturi la CAR şi îşi mai cumpărau nişte mobilă, s-au mutat într-un apartament cu două camere, apoi după un deceniu, într-un apartament cu trei camere şi aşa mai departe.
Apoi au venit îngrozitorii ani 80 care au dat iar totul peste cap. Şi exact în acea perioadă de frig, foamete şi teroare comunistă m-am trezit şi eu să fiu poet, să merg la facultate, să mă îndrăgostesc pentru prima oară, să am primele mele mari prietenii. Şi ceea ce ar fi trebuit să fie anii de aur ai vieţii mele, au fost terfeliţi în noroi de acel tăvălug al istoriei”, spune cu sinceritate scriitorul român nominalizat la premiul Nobel.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
