Literatura anilor '90, romane de mâna a doua ce au devenit bestseller în timp record
Decembrie 1989, românii au devenit liberi. Au putut spune ce vor, au putut gândi cu propria lor minte și au putut citi orice-și doreau. Piața cărților a trecut prin transformări majore: de la editurile de stat, care publicau mai cu seamă cu voie de la partid, s-a trecut la capitalismul cultural. Și la complicațiile specifice.
„Sunt două etape extrem de distincte ale anului 1990: bucuria enormă de a putea tipări, de a putea publica orice. Și asta a durat cam până în iunie 1990. Toate ziarele vindeau milioane de exemplare, cărțile se trăgeau în tiraje care nu se mai terminau: eu am avut un volum de poezie în 7.000 de exemplare. 7.000 de exemplare! Dacă adun tot ce-am scris în restul vieții mele - sau 10.000 de exemplare - , n-am să pot egala tirajul ăla. După povestea cu minerii, societatea românească s-a împărțit în două: au apărut dușmăniile politice: nu-l mai cumpăr pe ăla, că-i de la FSN, nu-l mai cumpăr pe ăla, că-i de la țărăniști”, spune poetul Florin Iaru.
„După 1989, interesul publicului pentru cărți a variat. A fost o perioadă în care am avut foarte mult de recuperat din ce nu s-a putut publica, din ce nu a avut acces generația mea. A fost foarte multă literatură social-politică”, afirmă Silviu Lupescu, editor.
„Notabil este faptul că 90% dintre cetățenii români de până în 1989, indiferent de condiția lor socială, aveau cel puțin 30-40 de cărți în bibliotecă, iar după 89 e invers proporțional: cu cât vila e mai mare, cu atât mai mic numărul cărților”, spune Dan Petre Popa, jurnalist, anticar și editor.
Multă lume a așteptat ca libertatea să scoată la lumină mult dorita „literatură de sertar”, adică tot ce a fost scris pe timpul comuniștilor și n-a putut fi tipărit. Adevărul este că am avut puțini scriitori curajoși.
„Dacă numărăm cărțile aflate la sertar, nu găsim mai mult de 100 sau 200, de unde lumea se aștepta ca oamenii să fi scris pentru eternitate, pentru libertate, pentru a fi celebri. Nu, toată lumea a vrut să publice înainte de 89 și puține cărți au rămas la sertar. În general, oamenii care nici n-aveau dreptul să publice, foști deținuți politici, oameni plecați în străinătate. În general, scriitorul român a fost destul de leneș sau destul de conformist, astfel încât să-și publice tot ce era de publicat în timpul comunismului”, mai spune Florin Iaru.
„Părerea mea este că literatura de sertar a fost o temă, nu a fost o realitate. Și nici nu avea de ce să fie. Pentru literatură de sertar ce înseamnă? Că decembrie 89 te-a prins cu un roman la jumătate. Scriitorii scriau, ce făceau altceva? Evenimentele din 89 puteau să te prindă cu o carte neterminată, cu un volum de poezii neterminat, cu o carte de istorie literară... Aceea a fost literatură de sertar, nu?”, afirmă Georgeta Dimisianu, editor.
„Persoana mea, de exemplu. Aveam o carte la sertar, a apărut. Toată lumea spune "Da ce-ai spus acolo?!" N-am spus nimic anormal: adică am vorbit despre dragoste, despre singurătate, lucruri normale. Toată generația mea avea cel puțin o carte la sertar și am scos-o de acolo. Din nefericire, le-au publicat la acele edituri apărute după 90, care nu știau nimic despre distribuție, despre grafică, despre cum se face o carte, și alea sunt ediții practic pierdute de pe piață”, adaugă Florin Iaru.
Și, totuși, rezistența prin cultură n-a fost până la capăt doar un mit, o poveste de adormit copiii.
„Când se neagă o anumită rezistență prin cultură, e greșit. A existat o anumită rezistență prin cultură, pentru că nici nu se putea altfel. Povestea cu rezistența directă a existat, în anumite cazuri, care au fost, totuși, mai ales spre sfârșitul domniei lui Ceaușescu”, susține Georgeta Dimisianu.
„N-a fost niciodată o disidență feroce, n-am avut mulți disidenți, au fost unul sau doi, Mircea Dinescu a fost cu adevărat un disident și el își publică, imediat după 90, o carte. Dorin Tudoran plecase din țară și el, într-adevăr, fusese interzis”, consideră Florin Iaru.
Unul dintre principalele câștiguri ale pieței editoriale libere l-au reprezentat volumele de memorialistică și mărturiile foștilor deținuți politici.
„Sunt cărțile care, de fapt, mărturiseau ce s-a întâmplat, până în anii 60 și ceva, în închisorile din România. Momentul când am fost numită ca director la editura Albatros, în 1990, primul lucru pe care l-am făcut a fost să mă interesez de acest lucru. Am scos atunci, începând cu 90-91, cartea care a devenit cartea-vedetă a poveștilor din închisoare, Ion Ioanid. A fost un boom, aproape, și, din momentul acela, au început să apară cărțile despre acest peisaj pe care românii nu-l cunoșteau. Au apărut Onisifor Ghibu, Lățescu, foarte multe cărți despre acest moment concentraționar din istoria României. Literatură, romane, poezii foarte bune apăruseră, totuși, și înainte de 90”, mai spune Georgeta Dimisianu.
Însă ceea ce a făcut cu adevărat furori în anii 90 a fost literatura de consum occidentală.
„Al doilea fenomen care se petrece în același moment este intrarea în forță pe piața românească a literaturii de consum occidentale. Atunci apar Sandra Brown și Danielle Steel, un fel de "Fifty Shades of Grey" actual. În fiecare epocă există un "Fifty Shades of Grey", în care bărbatul era înalt, puternic, brunet, iar ea - subțire, planturoasă (în sensul subțire al cuvântului) și blondă. Sau invers! El - blond, serafic și ea, focoasă. Și asta a cucerit publicul, pe asta s-au făcut averi importante. Literatura memorialistică, amintirile de dinainte de război, jurnalele ținute de foarte mulți oameni, literatura erotică, literatura de groază, dar, în primul rând, cea erotică, acolo a fost lovitura cea mare. Cum se îmbârligau doi într-o carte, de la un capăt la altul, cum se epuiza tirajul”, povestește poetul Florin Iaru.
„O anumită pătură a populației rupea tarabele cumpărând Danielle Steele, iar cei care le vindeau, ca anticari, vreau să spun, sunt în continuare în meseria asta, da-s pe la gurile de metrou”, spune Dan Petre Popa.
Românii cu spirit antreprenorial au descoperit că și cărțile pot deveni o sursă de câștig. Editurile noi au acaparat piața, iar anticarii și buchiniștii au apărut la... fiecare colț de stradă.
„Am realizat că se poate trăi într-un mod decent, fără compromisuri mari, fără apăsări. A devenit o îmbinare perfectă a utilului cu plăcutul și, într-adevăr, s-a transformat într-o afacere”, spune Marin Văduva, anticar.
„A fost haiducie, pentru că foarte mulți au tradus fără drepturi de autori. Cunosc cazul unui scriitor român care a fost furat îngrozitor, e vorba de Mircea Cărtărescu, "De ce iubim femeile". El a editat, legal, în jur de 100.000 de exemplare, dar cred că s-au editat cel puțin 150.000. Am văzut un exemplar al cărții lui scanat, transformat cu un convertor de text, pus în pagină cu mari greșeli, coperta fotocopiată, și era vândută la piață în beneficiul unui mic comerciant. S-a întâmplat de multe ori.
Pe urmă, au mai existat și fake-uri: sub nume de autori străini se ascundeau autori români care produceau, în primul rând, pornografie”, afirmă Florin Iaru.
„S-a pornit de pe treptele Universității, unde cărțile erau înșirate în lungul clădirii unii au luat-o către gura de metrou, cu Sandra Brown sub braț. Toți au învățat pe propria lor experiență, la care a intervenit inteligența lor nativă, bunul simț sau, din contră, arivismul, dorința de a înhăța cât mai mulți bani, cât mai repede, care s-au și risipit așa cum au venit”, mai spune Dan Petre Popa.
Prezentul se împarte între cei care se încăpățânează să creadă că salvarea vine din cultură și aceia pentru care a citi ține, mai degrabă, de modă.
„Dacă, la ora actuală, se citește mai multă literatură română decât acum zece ani, unul dintre motive este că acești scriitori au fost traduși în străinătate și, auzindu-se că ei sunt traduși în străinătate, publicul nostru, care - măcar o parte - este ușor snob, a început să-i citească. Avem, probabil, cazul cel mai strigător la cer, să spun așa, în ceea ce privește această discordanță între valoarea unei cărți și succesul ei comercial. Și acest caz se cheamă Herta Muller. Noi aveam o carte de-a ei, era publicată, vânzările au fost absolut modeste. Până în momentul în care toată lumea a aflat că a luat premiul Nobel și, deodată, a devenit un best seller”, afirmă Silviu Lupescu, editor.
„Iar gunoaiele le-ați văzut: au țâșnit, au acumulat averi, n-au citit. Acum li se oferă, de către DNA, posibilitatea de a-și pune cultura la punct și a scrie și cărți, înainte de a citi alte cărți. Dacă-i spui unuia care are câteva milioane de euro în buzunar că ești anticar, se uită suspicios la tine. Ori nu-nțelege termenul, ori îl detestă”, spune Dan Petre Popa, jurnalist, anticar și editor.
În anii 90, cărțile au născut pasiuni, au clădit averi și au scos scriitorii din anonimat. Toată lumea își dorea să se tipărească mult, cât mai mult - autorii, editorii și cumpărătorii. Astăzi românii citesc tot mai puțin, iar din romantismul și optimismul de atunci n-a mai rămas mare lucru. Dar despre acele vremuri poate că se va scrie, cândva, o carte.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
