INTERVIU. Nadia Comăneci, fetița care nu zâmbea niciodată. De ce a ales Lola Lafon să scrie o carte despre cea mai cunoscută gimnastă a României
Este de origine franco-ruso-poloneză. S-a născut la Paris, dar a mers la şcoală la Bucureşti până la vârsta de 12 ani. Lola Lafon este scriitoare şi muziciană. Cântecele sale sunt influenţate de anii petrecuţi în România, dar mai ales de copilăria trăită în Bucureştiului optzecist.
Lola Lafon: „Îmi amintesc de Piaţa Unirii; de fapt, a fost primul meu mare şoc atunci când m-am întors în România. Îmi amintesc uniformele şcolare, îmi amintesc biscuiţii, cântecele, ziarul Scânteia şi portretele celui despre care nu vrem să pomenim (Ceauşescu - n.red.). Îmi amintesc cum arăta oraşul şi emisiunile plictisitoare de la televizor”.
Micuţa comunistă care nu zâmbeşte niciodată. Aşa scria presa americană despre Nadia Comăneci în anul 1976, odată cu Jocurile Olimpice de la Montreal. Prima gimnastă din lume care a obţinut nota 10 avea să fie judecată, PE NEDREPT, prin prisma dictaturii comuniste din Romania.
Presa anilor '80 vorbea despre Nadia ca fiind mândria României comuniste conduse de un dictator care încerca să convingă Occidentul cu privire la atitudinea sa antisovietică. Erou al muncii socialiste în Est şi idol pop al sportului în Vest, Nadia a reuşit să uimească întreaga planetă deşi se născuse într-o ţară cunoscută... doar din pricina lui Dracula.
„O fetiţă reuşeşte să facă întreaga planetă să uite de Războiul Rece. Şi, deşi vine dintr-o ţară comunistă, este adorată de toată lumea”, spune Lola Lafon.
Pentru Lola Lafon, scriitoarea care s-a născut la Paris şi a crescut la Bucureşti, România a devenit ţara de adopţie. Despre ea cântă în piesele sale şi tot despre ea a scris în ultimul său roman dedicat Nadiei Comăneci. O carte care, departe de a fi simpla biografie a unei gimnaste, a adus în discuţie un subiect delicat şi, spune Lola Lafon, revoltător.
Lola Lafon: „Romanul este despre felul în care corpul femeii este judecat în permanenţă. În romanul meu, cariera gimnastei se încheie la 18 ani. Dar ceea ce mă interesează, de fapt, este că societatea stabileşte un termen de garanţie pentru corpul femeilor. Şi, în general, în romanele mele, vorbesc despre asta. (...) Pe măsură ce m-am documentat despre Nadia, mi-a fost clar că viaţa ei este povestea unui corp feminin, povestea unei fetiţe magice, idolatrizată în întreaga lume. Şi apoi, când devine femeie, se loveşte de ura presei, ceea ce e incredibil”.
Modul în care presa internaţională a reacţionat la maturizarea "zeiţei de la Montreal", este incalificabil. Articolele de presă apărute în urma jocurilor olimpice de la Moscova din anul 1980 au fost de un cinism ieşit din comun, îşi aminteşte Lola.
Lola Lafon: „În iulie 1980, imediat după Jocurile Olimpice de la Moscova, după ce presa franceză o descoperă pe Nadia, maturizată, am citit pe prima pagină din Libération un articol în care scria că "Micuţa gimnastă a devenit femeie. Verdict: magia s-a spulberat." Violenţa titlului şi folosirea cuvântului verdict m-au făcut să realizez că totul se tranformase într-un proces intentat corpului feminin”.
Nadia, aşa cum o vede Lola Lafon în romanul său, nu este doar personajul legendar al gimnasticii mondiale. Este mai ales fetiţa care, la doar 14 ani, a reuşit să treacă dincolo de Cortina de Fier, prin propriile ei forţe. Un copil care şi-a câştigat libertatea cu foarte multă muncă şi talent.
Libertatea sa nu a avut nevoie de paşaport. De ce? „Libertatea ei era aerul. Era independentă de sisteme. Libertatea ei nu avea legătură nici cu capitalismul, nici cu comunismul. Libertatea ei era spaţiul”, explică Lola Lafon.
„La Montreal, Nadia e perfectă, revoluţionează gimnastica şi totuşi jurnaliştii vor mai mult de la ea. Vor să zâmbească. Dar ea se opune şi spune nu, n-am să zâmbesc. La acea vreme, era foarte serioasă pentru că avea de îndeplinit o misiune”, spune scriitoarea.
De altfel, Lola Lafon mărturiseşte că în romanele sale, eroinele sunt femei într-o permanentă luptă cu destinul lor. Destinul Nadiei a fost miraculos, dar umbrit de ipocrizia regimului comunist care şi-a adjudecat toate meritele.
„Comăneci Nadia! Prezent! Nadia Comăneci, prezentă într-un oraş al prezentului. Un oraş care n-are altă vârstă decât vârsta ţării noi. Căci în anii noştri s-a transformat dintr-un sat pierdut de pe Valea Trotuşului într-o puternică cetate a petrochimiei moderne” - așa suna propaganda comunistă vorbind despre Nadia.
Pentru Lola Lafon, romanul dedicat Nadiei este şi modalitatea prin care aceasta a încercat să îndrepte imaginea şifonată a României în Franţa. „În ultimii ani, imaginea României în Franţa s-a deteriorat. Am luat atitudine în acest sens. Sunt cunoscută deja pentru faptul că vorbesc tot timpul despre România şi pentru faptul că iau mereu atitudine”, spune Lola Lafon.
Nu i-a fost greu să scrie romanul, mărturiseşte autoarea. Şi asta pentru că anii petrecuţi în Bucureştiul socialist optzecist au fost cea mai bună documentare. I-a fost, însă, foarte greu să se adapteze la viaţa din Franţa. În fond, a crescut în România comunistă, până şi francezii cred despre ea că este româncă.
„Este amuzant dar, pentru mine, şocul s-a produs când am ajuns în Vest. Pentru mine, şocul nu era România pentru că am ajuns aici de mică, eram obişnuită, nu mi se părea nimic anormal. Şocul a fost când am ajuns la Paris, legat de imaginea femeii în societate. Trăind în România, am fost oarecum ferită de explozia de imagini publicitare, am întâlnit mai degrabă femei puternice; medici, femei care conduceau autobuze, iar când am ajuns la Paris, femeile nu conduceau autobuze. La Paris, m-am lovit de excesul de imagini publicitare, corpul femeii expus în reclame la iaurt, maşini. Da, pentru mine chiar a fost un şoc”, mărturisește Lola Lafon.
Dacă ar trebui să aleagă între capitalism şi comunism, n-ar avea ce să aleagă. Niciun sistem nu funcţionează perfect, crede autoarea franceză. Singura care contează, până la urmă, este libertatea de a alege…să fii fericit. Cu drag, pentru România, Lola Lafon.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
