DIGICULT. Nichita, omul de dincolo de cuvinte
„A avea un prieten este mai vital decât a avea un înger". Este crezul lui Nichita, omul Nichita, o persoană pe care cei din jurul său au adorat-o și au urcat-o pe un piedestal. Doi dintre prietenii poetului își amintesc cine era Nichita, cel de dincolo de cuvinte.
„Toate pseudolegendele din jurul lui, mai mult sau mai puțin drăguțe, mai mult sau mai puțin tendențioase, se nasc atunci când notorietatea îi împiedică pe oameni să și citească opera”, spune Eugen Suciu. „Nichita nu s-a certat niciodată, cu nimeni. Chiar și în momentul în care era înjurat, nu răspundea. Mai mult se încăierau prietenii din jur, pentru iubirea lui”, adaugă Mircia Dumitrescu.
Iubirea lui Nichita a fost disputată de o mulțime de femei. De aici, și faima lui de Don Juan, căpătată pe nedrept, spun cei care l-au cunoscut îndeaproape.
„El a fost, totuși, un om foarte serios. Era foarte constant, de asta era și foarte gelos. În casa lui, nu accepta să-i faci curte unei doamne cu care venea cineva. Era în posesia lui și responsabilitatea lui. De aici începeau micile excluderi de la intrarea liberă din apartamentul din Piața Amzei. Era prieten și cu domnul Iaru, și cu domnul Coșovei. Prin Coșovei a cunoscut-o pe Dora, că a venit cu întreaga echipă... de fete, în apartament. Multe de tot. Și la mine în atelier - era foarte aproape de Nichita - urca la mine în atelier, cât a putut să urce, altfel picioarele nu l-au mai ținut. Venea întotdeauna cu un harem întreg. Era foarte frumos: tu trebuia să fii amabil, dar nu care cumva să le faci curte”, își aduce aminte Mircia Dumitrescu.
O prietenie începută neobișnuit
Viața lui Nichita a fost un lung șir de întâmplări neașteptate. Prietenia plasticianului Mircia Dumitrescu cu Nichita, un „vrăjitor" al cuvintelor, a început cu o... tăcere. Și a continuat, la fel de neobișnuit, cu un... troc.
„Am intrat aici, în Piața Amzei. Am intrat și nu mi-a zis nimic. M-am așezat, am stat, am ascultat (nu vorbeam pe vremea aia prea mult). Nu m-a întrebat cine sunt, de unde vin... Am mai venit și a doua zi, și a treia... Până am început să vorbim. L-am invitat la mine la atelier, a venit imediat, mi-a văzut desenele și atunci a început trocul: el lua un desen și îmi dădea o poezie de aceeași dimensiune cu desenul. Prima poezie pe care mi-a dat-o cu dedicație și la care țin foarte mult - Decalog către Mircia - a fost aproape un decalog care mi-a ordonat viața, într-un fel. Și m-a liniștit”, povestește Mircia Dumitrescu.
Paradoxal, plasticianul și-a ordonat viața după sfaturile lui Nichita, despre care legenda spune că ar fi fost un tip dezordonat. Este doar unul dintre miturile pe care Mircia Dumitrescu și Eugen Suciu le demontează.
„Nu pot să spun asta, că era dezordonat. În momentul în care scria o poezie, o ținea minte și după 10 ani. Când a împlinit 49 de ani, am tăiat în lemn prima poezie pe care mi-a dedicat-o. Am recitat poezia și, la un moment dat, am greșit un cuvânt. M-a corectat. Asta era deja după patru ani. La el, totul era nu numai memorie, era ritm. Ținea minte și virgula, dacă n-o puneam corect. Să spui că e dezordonat... părea, din cauza lumii, care tăbăra pe el. Să ai casă care n-are clanță la ușă, zi și noapte...Eu cred că a fost foarte ordonat. Așa sunt marii artiști. A ales să fie ordonat în scriitură. Pentru el, cuvântul era tăietură de brici sau de sabie”, subliniază Mircia Dumitrescu.
„Nu era nicio dezordine, de fapt. Era o hărmălaie produsă de cei care îl adulau, care umpleau întotdeauna cele două camere din locuința lui”, spune Eugen Suciu.
Povești „apocaliptice" despre beții monstruoase
Multă lume, într-un spațiu mic - întâlnirile din locuința lui Nichita includeau, inevitabil, distracția lichidă. Poveștile legate de băutură l-au însoțit de-a lungul vieții și chiar și după moarte. Povești „apocaliptice" despre beții monstruoase au circulat nestingherite vreme de decenii.
„Teoria asta, că el a băut foarte mult... Nu”, subliniază Mircia Dumitrescu. „Petre Stoica, un poet important și care era unul dintre cei mai mari vodcari pe care i-am cunoscut, nu de puține ori relata despre el: Nichita era un prost. Eu beam vodcă și el mânca înghețată!. Nichita s-a apucat de băut foarte târziu. La început mânca înghețată”, povestește Eugen Suciu.
A refuzat ajutorul de la partid
O altă legendă spune că Elena Ceaușescu s-ar fi oferit să plătească două milioane de lei (sumă fabuloasă în anii 80), pentru a-i achita lui Nichita o operație în străinătate. Poetul ar fi refuzat să-și salveze viața cu ajutor „de la partid".
„Doamne ferește! Deja i se pune în spate și faptul că politica l-ar fi ajutat. Vreau să spun că politicienii veneau la el. Îl iubeau!”, spune Mircia Dumitrescu. „La un moment dat, o delegație de scriitori trebuia să meargă la Ceaușescu, la o discuție. Evident, Nichita fiind o vedetă, să-l ia și pe el. "Bă-bătrâne, io-io nu vreau să fiu co-corul antic acolo!" Deci relațiile cu politicul de sorginte ceaușistă, mai "piano", adaugă Eugen Suciu.
Nici la vizitele de lucru n-a participat Nichita: pur și simplu era „în contratimp" cu regimul Ceaușescu. Delegațiile își începeau programul cu noaptea-n cap, iar poetul, boem prin excelență, detesta să se trezească devreme. Totuși, ceva propagandă a făcut...
„Sigur că la o poveste aniversară, nu e bine să spui și alte lucruri, decât de bine... Eu țin minte că, vreo 2-3 ani, l-am urât. Pentru că - nu știu cine-l convinsese - să spună că scriitorii tineri, înainte să scrie, e bine să meargă într-o fabrică, să vadă cum e. Asta, pe noi, generația mea, ne-a supărat cumplit”, își amintește Eugen Suciu.
Politică, femei, băutură, povești cu Securitatea, viața lui Nichita Stănescu a devenit mit. Multe s-au spus pe seama lui, multe au rămas nespuse. Care a fost cel mai mare act de curaj al său și care cea mai mare dovadă de lașitate?
„Faptul că a trăit. Ești propus (la Nobel), trebuia să plece în Suedia. Și s-a oprit în gară: și-a dat seama că e inutil. La fel, domnul Breban l-a admonestat totdeauna că nu pleacă, să-și facă relații, ca să poată fi cunoscut în străinătate. N-a avut chef. Viața lui îi era suficientă. A trăit. Cum și spune: "Poetul, ca și soldatul". E așa de simplu...A împușcat și el leul, așa cum o facem și noi, astăzi. A supraviețuit, poate mai bine și în alte condiții, pentru că acum poeții sunt paria societății”, subliniază Mircia Dumitrescu.
Moneda de argint
Dincolo de poezie și de prieteni, Nichita și-a mai umplut timpul și sufletul cu diverse plăceri rafinate. „A avut tot felul de alinturi, unul dintre ele fiind numismatica. La care nu se pricepea și-l păcăleau tot timpul”, spune Eugen Suciu.
„Într-o zi intră în casă, așa, brusc de tot, ținea pumnii strânși. Se trântește în patul din camera de alături, mă duc după el, crezând că îi e rău. El îmi zice: Mircia, știi ce am aici, în mână? Am 2.000 de ani!". Era o monedă de argint, abia făcuse rost de ea. În aceeași seară, a văzut-o Tomozei: "Vai, de când îmi doresc moneda asta!" I-a dăruit-o. Asta făcea întotdeauna: primea ceva, se bucura, întorcea pe toate fețele, după care dăruia. Totul era un dar la el”, povestește Mircia Dumitrescu.
Totul era un dar la Nichita. Și totul era poezie.
„Nichita era un poet total”
„Nichita, că tot îl evocăm acum, era un poet total. Și prin total se înțelege că un poet care intră în poezie nu mai iese niciodată. Împotriva vitezei cu care era obligat să trăiască, își trăia poemele înainte să le scrie. Toată lumea credea că e numai spontaneitate, pentru că avea o dexteritate extraordinară de a face poeme pe loc. El și le-a trăit înainte să le scrie”, subliniază Eugen Suciu.
„Prietenii mei nu sunt mulți, dar sunt nenumărați". Nichita Stănescu a lăsat în urmă tovarăși de drum care-l iubesc și astăzi la fel ca-n vremurile bune, când făceau, împreună, lumea să se învârtă. Dar, cel mai important, rămâne „poetul necuvintelor", unul dintre cei mai de seamă scriitori pe care i-a avut limba română. O limbă pe care el însuși o denumea „dumnezeiesc de frumoasă".
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
