DIGICULT. Cum să calci peste cadavre "ca la carte". M. Manole: Într-un mediu curat, un păduche nu rezistă singur
Un dictator de acum patru secole, care seamănă - pe ici pe colo, prin părțile esențiale - cu dictatorii pe care îi vedem astăzi la televizor. Un fost ministru care joacă, la Teatrul Bulandra, rolul unui primar. Jocuri de culise, minciună și trădări, supravegheate și demascate de regizorul Andrei Şerban.
Despre politicieni și metehnele lor care par să facă parte din fișa postului, și despre Shakespare, acest adevărat "Nostradamus al dramaturgiei", la Digicult.
"Richard al III-lea" este o punere în scenă care aduce în zilele noastre năravuri vechi de când lumea. Această poveste despre ambiție, trădări, tactici machiavelice și călcat - la propriu - peste cadavre este dezamăgitor de actuală.
Dictatura noastră cea de toate zilele
Marius Manole, actor: „După cum bine știm, Shakespeare e contemporanul nostru, Shakespeare e contemporan și actual tot timpul, dacă ai o idee cum să-l faci, să rezoneze cu timpurile în care trăim. Trăim timpuri foarte tulburi, timpuri în care, după gustul meu, dictatura încearcă să revină, ușor-ușor, în România, iar Richard III este un dictator, este un soi de guvernare pe care o recunoaștem foarte ușor. E un spectacol chiar despre situația țării noastre. Richard III nu e altcineva decât un om care a reușit să prostească o nație întreagă, un manipulator perfect care a dus o întreagă domnie la sapă de lemn. Ceea ce nu e departe de adevăr.
Cum ar veni, e contemporan, din păcate. Exact”.
Un regat pentru un mandat
Andrei Şerban, regizor: „Atunci când te uiți la televizor și vezi, în fiecare seară, cum politicienii vin și ne mint cu nerușinarea, inventează minciuni pe secundă și chiar cred că va trece, ei bine, trece! Nu-ți vine să crezi că așa ceva se poate întâmpla, ei bine, se întâmplă! Asta este extraordinar: cum lipsa fiecăruia dintre noi de a lua poziție, de a rezista activ și nu doar plângându-ne tot timpul, ceea ce este o mare caracteristică a acestui popor: ne plângem la infinit, dar ce facem, de fapt? Iar ce facem e foarte greu de spus; spectacolul nostru nu dă soluția că trebuie să ieșim în stradă, pentru că ieșitul în stradă nu știu la ce duce. Dar teatrul nu este făcut să cheme lumea la revoluție. Forța teatrului este alta: să arate oglinda. Să ne arate așa cum suntem. Și dacă ne vedem în oglindă și ne șocăm de ce vedem, dacă șocul acesta trezește în noi o conștiință individuală, atunci plecăm acasă și e decizia fiecăruia în ce fel conștiința l-a atins”.
Când te uiți la fiecare protagonist de pe scenă, îți dai seama că ai, în viața cea de toate zilele, echivalentul perfect. Spectacolul vorbește, folosind cuvintele altor timpuri, mai pe înțelesul nostru decât ne-am dori.
Rodica Lazăr, actriţă: „Probabil că de asta a și ales Andrei să pună așa Richard acum, pentru că, din păcate, avem material. Și nu doar în România, ci peste tot în lumea. Mi se pare că lumea este într-o degringoladă. Piesa vorbește și despre cât de mult suntem dispuși să jertfim pentru ambiții, orgoliu, putere și cum nu mai ținem cont de nimic, decât de dorința de a pune mâna pe putere. De nimic: de legi, de morală, de rudenii, de nimic, de nimic, de nimic. Din păcate, întotdeauna există o grămadă de victime colaterale”.
Marius Manole, actor: „Dacă-l așezi în contextul actual, îl redescoperi prin prisma prezentului. El capătă valențe depinzând foarte tare de perioada în care-l joci. Cu siguranță înainte de 89... De fapt, dacă mă gândesc bine, 89 - 2019, suntem pe-aproape. Ne pregătim de o revoluție, iarăși, de o nouă revoluție, sperăm fără victime, de data asta.
Și am încercat să stăm foarte aproape de "Richarzii" zilelor noastre.
De care nu ne-am dori deloc să stăm aproape, din păcate ei se țin scai, ca niște căpușe, de noi. Și scapi foarte greu de căpușe. Și dau și-o boală. Letală”.
Politicienii şi veşnicele lor metehne
Richard, cel care a trăit în secolul al VX-lea și a fost ridicat la rang de personaj un veac mai târziu, are urmași de nădejde în prezent.
Andrei Şerban, regizor: „E uimitor cum acest autor, acum 450 de ani, a putut să intuiască ce se va întâmpla, în secolul XXI, în America lui Trump, în Ungaria lui Orban sau în România lui Dragnea. Povestește aspectul unei dictaturi care ne face să nu mai putem trăi viața în normalitate, ci să o trăim cu frică, teamă, disperare care creează monștri. Dar monstrul care este creat în această piesă cel puțin este explicabil: s-a născut strâmb. N-a fost decizia lui să se nască cu dinți în gură, cu picioarele înainte, cu păr, a fost din fașă refuzat, pus de-o parte, marginalizat. iar cei care l-au pus deoparte i-au dat lecții de morală și adevăr și s-au dovedit, ei înșiși, a fi mari ipocriți și mari mincinoși. Politicienii timpului. Și povestea acestei piese este exact a unui băiat care este fragil, neiubit, și care se răzbună. E răzbunarea celui care e dat la o parte. Deci ce ne demonstrează piesa este că lipsa dragostei naște monștri. Și iată că spectatorii care vin să vadă această piesă poate că se văd, unii dintre ei, în oglindă. Cu toții avem probleme cu acest cuvânt misterios care se numește dragoste și cu toții suntem puțin sub semnul incertitudinii: dacă știm să iubim, dacă suntem iubiți, dacă iubim pe cine merită, dacă cine merită ne iubește pe noi. Și asta se răsfrânge și în viața personală a fiecăruia, și în viața persoanlă, și în viața politică. Faptul că el devine rege-dictator, asupra celor care i-au permis asta - pentru că ei, fiind niște oameni necinstiți, văzându-și de propriul interes, de propriile ambiții, l-au găsit pe el, care este mai deștept ca ei, mai ambițios ca ei, mai rău ca ei, pentru că el este într-un fel construit de ei. Ei l-au creat: exact cum spui cine a creat un Stalin sau un Hitler? A cui e vina că ei au ajuns să fie Stalin și Hitler? Noi l-am creat. Cei care trăiau atunci, ei l-au ales, ei l-au lăsat să fie”.
Marius Manole, actor: „Marea noastră calitate este că ne lăsăm îngenuncheați până la capăt, avem darul ăsta, după care izbucnim, într-un ultim orgoliu, și reînviem. Dar nu-nțeleg niciodată de ce e nevoie să fim atât de călcați în picioare, exact ce face Richard cu supușii săi, cu tot regatul lui, cu toți oamenii din regatul lui. Dar explicația există: niciun manipulator n-a reușit să manipuleze o țară sănătoasă. Marii manipulatori, marii dictatori au avut la îndemână oameni, în structuri, foarte compromiși. Foarte dispuși să fie cumpărați! Dacă un dictator ca "Drichard" ar nimeri în Olanda, cred că i-ar fi mai greu, că acolo nu stăm să ne jucăm cu legi, cu vorbe, să interpretăm justiția, să facem ce vrem noi. Și-atunci n-ar putea exista. Într-un mediu curat, un păduche, de unul singur, nu rezistă”.
Un Shakespeare de-a dreptul românesc
Politicienii din timpul vieții noastre par să fi învățat meserie de la cei din vremea lui Shakespeare.
George Ivaşcu, actor: „Această poveste se aplică și la noi evident, pentru că întotdeauna vor exista forțe rivale care se vor lupta pentru putere, asta e clar.”
Rodica Lazăr, actriță: „Majoritatea personajelor în această adaptare semnată Dana Dima, în regia lui Andrei Șerban, sunt niște animale politice. Și personajul meu este un animal politic Începe ca o regină arogantă și plină de sine a Angliei, ca un om ajuns - nu e un drept moștenit, ci câștigat, prin ambiții și prin tot felul de mijloace - și sfârșește ca un om asumat, care se uită cu încredere și poate și puțin scepticism, în același timp, la viitor”.
Marius Manole, actor: „Și Richard are un partid, cum ar veni, un clan: York. Și tot din interiorul "partidului" se nasc viermii care să-l omoare și să-l mănânce. Așa că...
Ne bazăm pe asta!”
Fostul ministru care joacă un primar
O alegere interesantă a lui Andrei Șerban, în ceea ce privește echipa spectacolului, a fost distribuirea lui George Ivașcu. Fostul ministru al Culturii joacă nu unul, nu două, nu trei sau patru...
George Ivaşcu, actor: „Cinci roluri! Deci o provocare, cinci dintr-un foc: regele Edward, apoi ucigaș, apoi primarul Londrei, o provocare actoricească de trecere de la un rol la altul, de la o performanță la alta, pe care sper s-o obțin.
Eu lucrez pentru prima oară și de-aia sunt foarte bucuros că s-a gândit la mine. Este o experiență inedită, pentru Andrei Șerban este un regizor tânăr. Foarte tânăr! E racordat tot timpul la contemporan, energia lui este o energie debordantă și te obligă pe tine, ca actor, să cauți, să scormonești cât mai mult în tot ce înseamnă limitele performanței, să ți le depășești, cu alte cuvinte”.
Andrei Şerban, regizor: „Dilema pe care a avut-o fostul ministru al Culturii, George Ivașcu, a fost unde se simte el, de fapt, cel mai bine: în politică sau în artă. iar răspunsul a fost clar, pentru că atunci când i-am oferit să joace rolul care, într-un fel, se aseamănă cu situația în care a fost pus, cât a fost ministrul Culturii, a acceptat ca un fel de ușurare. A spus: am fost atât de umilit în acea poziție, mi-am creat atât de mulți dușmani, fără să vreau și simt că am făcut o mare greșeală să accept acel post. Poate a fost perioada din viața mea cea mai întunecată. Pentru mine, a spus, să revin în teatru și să joc într-o piesă de Shakespeare și să am rolul în care pot, într-un fel, să mă văd pe mine însumi și să am umor față de mine însumi este un mare beneficiu. Suntem foarte bucuroși că-l avem în distribuție și că publicul se amuză foarte mult pe seama lui și el însuși, cu talentul de actor evident pe care-l are, cred că și-a găsit locul potrivit, unde ar fi trebuit să fie tot timpul”.
Chinurile plăcute ale unui rol complicat
Munca unui actor presupune o permanentă descoperire: cine este personajul pe care-l joacă, ce îl apropie și ce îl desparte de omul real. Dar lecția cea mai importantă este alta.
Rep.: Spuneai că tot timpul e ceva nou de aflat despre personajul ăsta. Despre tine se întâmplă să fi aflat ceva nou, de-a lungul "procesului tehnologic"?
Marius Manole, actor: „N-ai cum să nu afli! Mai ales când faci un asemenea personaj, care îți împinge limitele, ai un regizor care-ți împinge limitele, care nu te lasă deloc să fii comod pe scenă. Ba, din contră, îți creează toate piedicile posibile și te incomodează cât se poate de tare, ca să scoată din tine acel ceva care probabil e de mult adormit sau se trezește foarte rar la viață. Și noi, artiștii, suntem într-o țară care nu cere prea mult de la noi. Se întâmplă rar să te întâlnești cu 1-2-3-4 regizori, pe mână îi am numărați, care să te provoace, îți dau dureri de cap, te duci acasă, te dai cu capul de masă, te-ntorci, mai iei niște ulei de tămâie, mai iei un Tonotil, mai iei o aia, ca să reziști și să faci un rol bun, sperăm noi”.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
