Dan C. Mihăilescu și marile sale iubiri
De 35 de... cărți încoace, Dan C. Mihăilescu ni-i dezvăluie pe marii scriitori români. Volumul la care lucrează în prezent îl are în prim-plan pe Mircea Eliade. Criticul și istoricul literar a dezvăluit, la DIGICULT, detalii din „bucătăria” unei lucrări atipice: una care scoate la iveală un Eliade diferit de cel din propriile texte publicate. În plus, aflăm detalii inedite despre obiceiurile de scris și citit ale lui Dan C. Mihăilescu, bucuriile de fiecare zi și marele său regret, într-un interviu în care sinceritatea este egalată doar de umor.
Marile iubiri ale lui Dan C. Mihăilescu sunt Caragiale, Eminescu și Eliade. Ultimul este și protagonistul cărții la care criticul lucrează acum. Un volum despre corespondența celui mai cunoscut istoric al religiilor.
Dan C. Mihăilescu definește surprinzător relația pe care o are cu personajul său principal.
„Adevărul e că numai când ajungi așa, în jur de 60 de ani, îți dai seama că scriitor fiind, mă rog, n-ai avut multe idei în viață. (...) Eu, la 23 de ani, citeam înfocat Romanul adolescentului miop, pentru ca acum să văd, la 60 de ani, că tot ce am adunat în acești 40 de ani de lectură de cărți practic se leagă în trei generații: pașoptismul, junimismul, criterionismul. Deci cei din generația '27. Încât acum aproape zburd, cu o frenezie nebună, în Eliade, în Cioran, am cam 5.000 de texte, în vreo 7.000 de pagini, corespondența emisă de el, primită de el, sute de corespondenți, începând cu puștoaice de 15-16 ani care spun "A, Maitreyi, ce minunăție!", încheind cu Dumézil, cu Bachelard, cu toată floarea istoriei religiilor din Europa. Trecând prin generația lui”, spune Dan C. Mihăilescu.
Generația '27 este, pentru Dan C. Mihăilescu, un reper. Un model pe care și-ar dori să-l urmeze și tinerii secolului XXI. Mai puțin când vine vorba despre alegerile politice...
„Generația României Mari și care nu mai avea niciun fel de complex de inferioritate față de Occident. Cei din '27 erau o concordie, (...) o coincidență de contrarii perfectă. Cioran mi-a spus "Noi eram prieteni foarte buni pentru că împărțeam în mod egal, în fiecare zi, biblioteca și bordelul". Deci știam să trăim foarte bine, iubeam bine, ne distram bine, dansam, beam, dar, în același timp, înghițeam filosofie, metafizică, tot ce vrei dumneata". Au avut un foc de a se construi personal, de a deveni persoane cât mai complete, mai încăpătoare, încât eu, când mă uit la adolescenții de azi, cărora le și scriu, de fapt: cartea asta e un fel mesaj către ei. (...) Puștimea de astăzi, care este legată de telefoane mobile și care este obsedată, vezi Doamne, de socializare, dar stau la masă, la terasă, cu o bere, și tac, pentru că dă fiecare sms-urile lui. Deci asta este o falsă solidarizare. Noi, sub dictatură, am trăit dornici să devenim persoane cât mai complexe, să ne individualizăm. Tinerii de astăzi, dimpotrivă, au o masificare corporatistă, în care toată lumea se scoală în același timp, mănâncă la fel, bea la fel, se duc la oră fixă la terase, cu aceeași bere, deci se trăiește în standarde” - arată criticul literar.
Noul volum al lui Dan C. Mihăilescu ne dezvăluie un Eliade paradoxal: cel din scrisori.
„Eliade se "cioranizează" în textele către Coran, se "noicizează" cu Noica. Nu este un performer, nu este un stilist epistolar, cum sunt Caragiale, Cioran sau I.D. Sîrbu, este un om pentru care trei sferturi din corespondență a fost diplomatică, scrisori de însoțire... Dar, dincolo de astea, are niște scrisori de amor, că avut niște iubiri, a avut tot felul de... Când a fost să se însoare, s-a însurat cu două doamne, Nina Mareș și Christinel, cât se poate de aristocrate, sobre. Dar, la nivel de iubiri, a iubit pătimaș, sprințar, tot felul de subiectivități, un pic liricoide, istericoase (...) Deci este o corespondență a lui... practic, mie îmi arată ce a putut să facă spiritul românesc în cei 20 de ani de libertate majoră, în epoca lui Carol al II-lea, care n-are comparație decât în epoca lui Carol I. (...) În acești 20 de ani, anii '20-'40, pentru că, după aia, mor toți - fie în războaie, fie în îcnhisoare - dar acolo îți arăta ce-ar fi fost această țară, dacă era lăsată normal, să se dezvolte”, spune Dan C. Mihăilescu.
Ce v-ați propus să scoateți la lumină, prin cartea asta? vrea să știe reporterul.
DAN C. MIHĂILESCU, critic literar: „Uite, o întrebare interesantă, pentru că nu mi-am propus nimic! În fapt, eu mi-am propus o plăcere a mea, o libertate, ca, după ce am scris - prima dată, primul text l-am avut despre Cioran, în 1986, un text care a așteptat patru ani să apară, se numea, pompos, "Călătorie cu anatema" (...) Am așteptat, pur și simplu, să am aluviunile întregii memorialistici care a apărut după '90. După '90 s-au asimilat dacă nu toate, cred eu, majoritatea aluviunilor documentare, confesive, epistolare”.
Dan C. Mihăilescu a aflat multe dintre detaliile neștiute despre Eliade de la ilustrul prieten al acestuia, Emil Cioran.
„Trei zile, la el acasă, în octombrie '90, în care mi-a spus despre Sorana Țopa, amorurile lui Eliade, cum a venit Sorana Țopa să-i cadă lui în brațe etc. Și cum el, atunci, a scris, din cauză că Eliade a părăsit-o pe Sorana Țopa, Cioran a scris un text devastator despre Eliade, "Omul fără destin". Îngrozitor! După care au fost cea mai frumoasă prietenie a secolului XX. Eu am trei prietenii formidabile, la nivel epistolar și omenesc: Caragiale cu Zarifopol, în secolul XIX, Eliade - Cioran - Noica și Liiceanu - Pleșu. Cu ei trei refac romanul epistolar în România”, promite Dan C. Mihăilescu.
Anonimul care deschide o carte află multe nu doar despre personajele dinăuntrul ei, ci și despre autor. Nu de puține ori, ceea ce intuiești, despre scriitor, te surprinde. Te înduioșează. Sau chiar te scandalizează. Dan C. Mihăilescu susține că oamenii de cultură nu sunt... normali.
„Omul de cultură, nu-ncetez să spun, să nu aștepte telespectatorii un om normal. De la cei mai mulți dintre noi. Pentru că un bărbat normal pune mâna, întâi și-ntâi pe o pușcă, pe un ciomag, pe o minge - piciorul, pe o undiță sau pe un sân de fată. Dar nu pe pix! În momentul în care vrei să spui ceva despre tine și iei un pix, te-ai scindat deja! Nu scrii tu, persoana care este în buletin, ci altcineva. Zeul - sau dracul - dinăuntrul tău. Încât a mai avea pretenție că ești un om absolut normal, după 50 de ani de lectură, este o utopie. Una cât se poate de plăcută, de altfel”, spune Dan C. Mihăilescu.
De o viață întreagă, Dan C. Mihăilescu îi pune în prim-plan pe ceilalți. Dar poate că și un critic literar își dorește, măcar din când în când, să scrie despre sine.
Reporter: Cărțile dumneavoastră sunt, în general, despre alții. Și doar în volume colective se întâmplă să mai povestiți din "ale vieții" personale. N-a existat niciodată tentația unui roman?
DAN C. MIHĂILESCU, critic literar: „Of, asta mi se spune de foarte mulți ani, prietenii - mulți - mi-au spus "Atât de mult te-ai confesat", eu nefiind critic literar, istoric, eu sunt un poet la bază, care, la 23 de ani, a avut două volume de versuri, netipărite, prefațate, însă sunt mândru - de Ioan Alexandru, deci un poet care are o viziune feminină, lirică, eseistică, mie-mi place mult mai mult să-mi fac propriul one man show - sunt vanitos, fanfaron, Monica Lovinescu spunea de mult "Dragă Dan C.-ule, dumneata nu ești critic și istoric literar, criticul literar este soția dumitale, Tania Radu, dumneata ești absolut orice, ești un histrion, un entertainer, dar este timpul să faci un roman. Scrie-ți viața!". (...) Dacă am scris despe Eminescu, Cioran, Brunea Fox, Eliade, despre teatrul lui Blaga, pe de-o parte am scris despre propriile mele obsesii - veți observa că nu e carte în carte în care nu apar coincidentia oppositorum, întregul, vârstele, confesivul. Pe de-o parte, am scris despre ce era în mintea mea și-n viața mea, de celaltă parte, dorința de a-i plămădi, de a le da exemple celor mici”.
După decenii întregi de succese, după cărți aflate pe lista de bestseller-uri, sute de lansări cu cozi la autografe, emisiuni longevive de televiziune și oameni care-l recunosc pe stradă, are Dan C. Mihăilescu vreun motiv să privească înapoi cu... nostalgie?
DAN C. MIHĂILESCU, critic literar: „Îndeobște, la români, știți bine că ceea ce există nu contează. Noi vedem din șvaițer numai găurile, cașcavalul e moft. (...) N-aș vrea și eu, acum, să-ncep să spun ce regrete enorme am, pentru că, una peste alta, recunosc că viața mea a fost o sumă de triumfuri paradoxale. Nimeni nu putea să se aștepte că un bâlbâit obez și plin de acnee de la mahala, cum am mai stat noi, altădată, de vorbă, să iasă pe ecran, cu bâlbâiala, la 47 de ani și să se bâlbâie, 17 ani, zi de zi!
Dar evident că, dincolo de această jubilație a mea, pentru că-mi place enorm de mult să fiu - sunt încântat de fiecare zi și-mi trăiesc fiecare zi exact cu logoreea asta ușor țicnită de acum - regrete sunt, însă. Pentru că, întotdeauna, risipitorismul ăsta, gaspillage-ul personal, te fac să te videzi de substanță. Și când Noica mi-a spus, în 1982, "Nu deții nimic! Ai scris o carte despre Eminescu, dumneata neștiind germană! Cum poți să scrii 300 de pagini despre un om forjat cu Goethe, cu Schopenhauer, Novalis și ceilalți, bazându-te pe Rimbaud, Baudelaire, Verlaine? Absurd! Te rog să taci, publicistic, zece ani! Zece ani să stai singur, să citești, să-nveți germană". Or, în acei ani n-am învățat germană, am tipărit, în zece ani, sute, mii de articole, din care n-am ales nimic. C-am ieșit în '90 ca Adam, gol și pur. (...) Încât regretul meu este că n-am reușit să-mi dau până acum, la 62 de ani, și nici nu cred că de azi înainte mai am cum, n-am reușit să-mi dau sinteza, cartea de care te legi. Autorul cărei cărți ești tu? E ușor să spun că am scris 35 de cărți, 100 de prefețe, sunt prezent în 50 de dicționare. Care e cartea lui Dan C.?”, se întreabă omul de litere.
Și tot el răspunde: "Cartea" vieții mele e fiica noastră, Ana.
Zeci de cărți scrise. Și, mai ales, mii de cărți citite. Viața lui Dan C. Mihăilescu se trăiește în ritm de pagină dată.
„Acum nu mă fandosesc, dar citind de la 4 ani, zi de zi, cu excepția a vreo 2-3 luni de spitalizare și cu primele două luni de armată, din cele 6, minus 4-5 luni din 58 de ani, am citit în fiecare zi. O oră, un ceas, până la 8 ore. Și nu mă satur nici acum - îmi spun toți "Domnule, nu te mai saturi? Nu ți-e greață?". Da, am avut momente în care m-am simțit intoxicat de carte. Mai ales după 90, când au dat năvală la noi toate libertățile din Occident și când erau numai orori fizice, sexualități de tot felul, era un dezmăț în literatură care m-a îmbolnăvit mulți ani și am vrut să le cer angajatorilor un spor de toxicitate”, mărturisește Dan. C. Mihăilescu.
Dan C. Mihăilescu nu are, ca orice autor, doar obiceiuri legate de scris, ci, mai cu seamă, obiceiuri legate de citit.
„Citesc, nu pot să fac un singur lucru, am cărți de fotoliu, cărțile care cer o gândire, dar care nu este chiar așa, "gândirea de birou". Deci sunt cărți la birou, care se citesc cu pixul și se conspectează, se scot excerpte; cărțile de fotoliu, care sunt jurnale, memorii, corespondență; romane care se citesc în pat - până la 18-20 de ani se citesc preponderent cu burta-n jos, după 20-23 de ani - cu burta în sus. Acolo merg romanele suave, lirice, poezii nu mai citesc de vreo 25 de ani. Asta este ceva îngrozitor, pentru că am scris de poezie vreo 30 de ani, cărți întregi, dar după 1990 marea, uriașa descoperire a fost valul de memorialistică (...) Obiceiurile de scris au rămas numai la birou, sufăr enorm că eu, care eram un campion al caligrafiei, ca terapie și ca îmblânzire a tuturor dracilor din om, acum scriu, de 7-8 ani, la computer. Sufăr că nu mai fac scrisori, ca altădată, scrise frumos, caligrafic, să lipești plicul cu limba, să pui timbrul - nici nu știu, acum, ce preț mai are un timbru. Dar nu cred că a dispărut de tot literatura epistolară, pentru că e-mail-urile de astăzi, adunate cumsecade, și dacă mai pui majuscule, ca la bătrâni, dacă mai spui "Dragul meu", la urmă "Cu drag, al tău Icsulescu", încă se păstrează măcar un zvon, o adiere din corespondența de altădată”, crede Dan C. Mihăilescu.
A scrie sau a citi? Aceasta-i întrebarea.
DAN C. MIHĂILESCU, critic literar: „Acum, dacă mă întrebați dacă prefer să citesc sau să scriu, mă contrazic singur: acum 2-3 ani mi-am spus "Doamne, abia aștept să scap de prezentarea de carte în fiecare zi, să scriu, să scriu, să scriu!". Ei bine, cum mă apuc, știți cum este? //...// Caragiale al meu, pe care-l iubesc la fel de mult ca pe Eminescu, fratele lui de noapte, Caragiale a spus că n-a scris decât patru piese în viața lui, că scrie articole pentru bani, pentru că lui îi place să mănânce bine și să trăiască bine. "Vreau bani!". Și l-a luat Gherea, care avea berărie la Ploiești și i-a spus "Coane Iancule, îți dau eu bani!". Și i-a dat un purcoi de bani, "Uite, du-te undeva și mai dă o Scrisoare pierdută!". A doua zi pe cine vede Gherea? Caragiale, cu 30 de inși, la bere! "Păi ce faci, nene Iancule, eu ți-am dat bani să scrii!". "Băi Costică, păi tu mi-ai dat bani să scriu... Când n-aveam bani, nu puteam să scriu, dar acum, când am bani, ce, sunt prost să scriu?". (...) Și eu la fel! Când citeam în fiecare zi, an și an, spuneam că n-am timp să scriu. Acum, când mă văd în fața biroului și n-am nicio obligație, n-am cărți presante, scriu o frază-două, după care zic "Ia să ies eu afară!". Și mă duc în parc”.
Printre tabieturile profesionale nu se numără, însă, așa cum se întâmplă cu vasta majoritate a celor care scriu, cafeaua. Nu se MAI numără.
„A terminat, a terminat! Viața mea, de fapt, s-a schimbat la 52 de ani, când am avut primul infarct, urmat de operație, al doilea infarct, un accident cerebral și astea, toate, mi-au recalibrat viața, așa că mă scol la 5 jumate, când cântă mierloii, când răsare soarele, și mă culc seara, cu aceeași încântare că i-am păcălit și azi. Le-am mai luat o zi”, spune, cu o sinceritate debordantă, Dan C. Mihilescu.
Omul care este, la 20 de ani, format de etnologie, antropologie, metafizică, omul care debutează la 23 de ani cu o carte despre Eminescu, omul care este preocupat de înșurubarea acestor două semisfere, Caragiale - Eminescu, omul care a fost preocupat mereu de generația '27, mărturisește: „Nu vreau să pic în păcatul celor care, pierzând ceva, respectiv viața, să se plângă de ce-au pierdut. Mai bine te bucuri de ce-ai avut parte. N-am vrut s-o fac, pentru că, totuși, m-am ambiționat în ideea că am o natură catalitică. Poți fi un medium, un intermediar. Cred că, dacă am un talent literar, este decupajul. Toată lumea spune "Dan C. extrage citatele așa cum vrea el". //...//
Într-un fel nu m-aș dori, deși am o natură călinesciană, care vrea să se pună el înainte textului, eu-l tău ca pretext în același timp am o nostalgie către Tudor Vianu și acea bună învățătură universitară, stilul academic, sobru, care trece mai departe, celor tineri, cunoștințe, sfaturi, exemple”, încheie Dan C. Mihăilescu.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
