Pastila de limbă. Cum scriem corect "i"-ul de la finalul cuvintelor - cu unul, cu doi sau cu trei
Când am discutat despre conjugările verbale, am amintit că verbele care se termină în „î" (a urî, a coborî, a se mohorî" etc.) sau în „i" (a dormi, a veni, a ieşi, a porni etc.) aparţin conjugării a patra. Dintre ele, cele care fac obiectul „Pastilei" de astăzi sunt doar cele terminate în „i".
Cele mai multe dintre acestea au la final un singur „i" - a sosi, a duhni, a amorţi, a plictisi - , dar avem şi câteva verbe a căror formă de infinitiv se termină cu două „i"-uri: a-i prii, a se sfii, a pustii, a înmii. La persoana întâi singular a perfectului simplu, pentru aceste verbe se impune folosirea a trei „i"-uri, ca în exemplele:
„Mă cam sfiii să-i spun invitatului că aici nu se fumează." Sau: „În fruntea oştenilor, eu, preaslăvitul sultan, pustiii tot ţinutul duşmanului."
Pentru celelalte verbe de conjugarea a patra, la persoana întâi singular a perfectului simplu va fi nevoie de două „i"-uri. Exemple:
„La vederea tigrului, răcnii de groază şi mă trecură toate transpiraţiile". Sau: „Din cauza vremii ploioase, alaltăieri dormii până spre prânz". Sau: „Vorbii adineauri cu sora mea să se ducă după tata la gară."
La persoana a treia singular a perfectului simplu, verbele de conjugarea a patra vor avea un singur „i" la final, ca în enunţurile:
„Iosif obosi după ce învăţă două luni pentru examen." Sau: „Fierarul potcovi caii şi pe urmă se duse la cârciumă."
Vă propun să ne oprim şi asupra felului în care se formează imperativul acestor verbe. La verbele terminate la infinitiv cu două „i"-uri (a se sfii, a-i prii), imperativul negativ la persoana a doua, singular şi plural, va avea tot două „i"-uri:
„Nu te sfii, suntem între noi, poţi să ne spui exact ce s-a întâmplat." Sau:
„Mai puneţi-vă o porţie, nu vă sfiiţi."
Cât despre imperativul afirmativ, el va avea forma „sfieşte-te" la persoana a doua singular şi „sfiiţi-vă" la persoana a doua plural.
Pentru verbele terminate cu un singur „i" la infinitiv, va fi nevoie tot de un „i" şi la imperativul negativ la persoana a doua singular. De exemplu:
„Nu vorbi urât, nu-ţi stă bine deloc." Sau: „Nu chiuli, s-ar putea să ai probleme."
Vă recomand să fiţi atenţi la verbul „a şti", care se scrie cu un „i" la infinitiv, dar cu două „i"-uri la indicativul prezent al persoanei a doua singular, precum şi la conjunctivul prezent al aceleiaşi persoane, ca în enunţurile:
„M-am gândit că ştii ce-a făcut nepotul tău la simulare." Şi: „În viaţă e bine să ştii pe cine te poţi baza."
Verbul care provoacă pesemne cele mai mari dileme în privinţa numărului de „i"-uri de la final este verbul „a fi". Discuţia se poartă mai cu seamă în jurul imperativului (afirmativ şi negativ) şi al conjunctivului (prezent şi trecut). Să le luăm pe rând. La persoana a doua singular a imperativului afirmativ, verbul va avea două „i"-uri la final. Exemple:
„Fii tare, trebuie să rezişti! sau „Fii cuminte, ne vede lumea!"
În schimb, la imperativul negativ al persoanei a doua singular verbul va avea un singur „i" final, ca în enunţurile: „Dă-mi şi mie o bomboană, nu fi zgârcit". Sau: „Nu fi absurd, ştii că nu poţi să faci ocolul Pământului de unul singur."
La conjunctivul prezent (afirmativ sau negativ) al persoanei a doua singular, vom avea mereu două „i"-uri finale:
„Te-am rugat să fii rezonabil." Sau: „M-am temut să nu fii şi tu printre cei surprinşi de avalanşă".
În schimb, la conjunctivul trecut (afirmativ sau negativ) avem un singur „i":
„Era bine să fi fost şi tu de faţă." Sau: „Preferam să nu fi fost acolo".
Ambele enunţuri au un sens condiţional, ca de altfel şi enunţul următor, în care conjunctivul maschează de fapt o construcţie condiţional-optativă:
„Să fi venit Salvarea mai devreme, rănitul ar fi scăpat cu viaţă". Altfel spus, „Dacă Salvarea ar fi venit mai devreme, rănitul ar fi scăpat cu viaţă."
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
