Cinema Marconi, de la spectacole de vodevil și teatru la degradare. Arhitectul care vrea să îi redea gloria
În anul 1930, arhitectul Constantin Cananău își vedea un vis împlinit: o clădire în stil art deco, împodobită cu basoreliefuri impresionante, în care se găsea Cinema Marconi. Un spațiu despre care, astăzi, nu se mai știe mare lucru.
Arhitectul Andrei Panaitescu a aflat despre acest loc dintr-o întâmplare: un prieten de-al lui, care îl cunoștea pe proprietarul fostului cinematograf, căuta un spațiu de depozitare. Andrei a văzut în această construcție mult mai mult decât atât și a reușit să îi convingă pe proprietari să-i cedeze adminstrarea clădirii pentru o perioadă de trei ani ani.
„În ideea de a încerca să o reabilităm. Măcar întâi s-o conservăm și după aceea s-o reabilităm. Clădirea a scăpat de două campanii de demolări, una în anii '80, vizavi, și una pe Buzești, acum trei-patru ani. A supraviețuit la limită și, probabil, din greșeală, nu dintr-o premeditare”, a explicat arhitectul Andrei Panaitescu.
Primul pas – conservarea clădirii
Salvarea clădirii implică o mulțime de etape deloc spectaculoase, dar absolut necesare.
„Unu - o conștientizare, după care o strângere de fonduri și, după aceea, o punere în siguranță și în conservare. Încercăm să strângem niște fonduri pentru a elimina molozul, a repara acoperișul, astfel încât să oprim degradarea. Primul pas ar fi să punem o frână degradării, după care să mergem, ușor-ușor, spre a o reabilita. După care o reabilitare spre un centru cultural: cinematograf, sală de proiecții, spațiu expozițional, loc de evenimente. Cumva, s-o reîntoarcem spre ceea ce a fost. Un loc în care să se întâlnească arta, lumea, spectacolul de orice fel, până la urmă”, a povestit Andrei Panaitescu.
Grupul de voluntari încearcă să redea cinematografului Marconi strălucirea de acum opt decenii. În anii '30, clădirea superbă adăpostea bucureșteni dornici să-și umple serile cu artă.
„Erau proiecții de film și, cum se practica în perioada respectivă, spectacole de vodevil, teatru, în pauzele dintre filme. Înainte de film, după film, în general, erau niște mici scheciuri făcute pe scenă. Se practica genul ăsta de teatru-film, amestecat. Am găsit niște referințe legate de niște spectacole. Viitori actori oarecum cunoscuți s-au lansat în premieră aici”, a spus Andrei Panaitescu.
„Mă duceam la cinematograf fiindcă acolo era cel mai ușor să agăți fete"
În anii comunismului, a ajuns un simplu cinematograf de cartier. Rebotezat Popov, după numele rusului care a brevetat aparatul de radio, apoi cinema Dacia, nu era cu nimic mai special decât alte cinematografe din zonă, deși arhitectura lui poate că ar fi meritat un regim special.
Totuși, locuitorii de pe Calea Griviței își amintesc cu drag despre acest loc.
„Toată lumea pare că a fost aici, dintre cei din cartier, mai știm oameni care au făcut facultatea - există o secție a Politehicii în zonă, un liceu de arhitectură, pare că toată lumea a trecut pe-aici la film”, a spus Andrei Panaitescu.
Adolescența unora dintre riverani a fost marcată definitiv de cinematograful Dacia. Regretatul regizor Alexandru Tocilescu mărturisea, într-un interviu, „Mă duceam la cinematograf fiindcă acolo era cel mai ușor să agăți fete".
„Am văzut interviul, de undeva din 2010, ceva de genul ăsta. Părea că există și în cultura urbană, orală, o amestecătură între film, bordel și evenimente mai tenebroase, dar n-am găsit, până acum, nicio dovadă pentru poveștile astea”, a adăugat arhitectul.
Clădirea, retrocedată în 2006
După anii 2000, poveștile n-au mai fost nici tenebroase, nici erotice. Doar dramatice: foștii proprietari au recâștigat, în instanță, clădirea, dar nimic bun nu s-a întâmplat de pe urma acestei victorii.
„El a fost retrocedat în 2006 și închis, undeva - n-am reușit să găsim o dată foarte certă, în momentul în care a fost ultima proiecție - undeva, spre sfârșitul anilor '90, se pare. Oricum, și în anii '80 ajunsese într-o stare proastă, era degradat, oricum, funcționa, dar nu avea o aură tocmai bună. Probabil că ultima renovare a fost făcută la inaugurare”, a spus Andrei Panaitescu.
La prima vedere, proprietarii clădirii sunt de condamnat: nu au grijă de un monument istoric care merită o soartă mai bună. Dar complicațiile care vin, uneori, la pachet cu o retrocedare te pot copleși.
„Ei se raportează, momentan, cred, mai degrabă ca la o povară. Pentru că l-au primit într-o stare foarte proastă, n-au avut capacitatea organizatorică sau financiară să-l pună pe picioare și-atunci, de când l-au primit, mai degrabă s-au încurcat în el decât s-au bucurat de el. Acum, noi, având un ONG, în colaborare cu ei, încercăm să-l ducem spre o soartă mai bună decât demolarea. El e și monument istoric, deci prea multe nu se pot întâmpla cu el decât în forma în care e acum. Ei sunt implicați, dar, în măsura în care fiecare are altceva de făcut, ne-a rămas nouă sarcina de a încerca să facem ceva mai bun cu el”, a explicat Andrei Panaitescu.
Cinema Marconi, o enigmă
La peste opt decenii de la inaugurarea sa, Cinematograful Marconi continuă să fie o enigmă.
„Primele imagini, în afară de o fotografie din anii '60, apar în 2010, 2012, când, deja, oameni pasionați de patrimoniu încep să reclame că e o clădire care stă să cadă, se degradează și nu se întâmplă nimic. Și sunt primele imagini pe care am reușit să le găsim, în afară de autorizația de construire de la Primăria Capitalei. Care e undeva din 1926”, a spus arhitectul.
Inițiativa lui Andrei Panaitescu și a colegilor săi nu se rezumă la visuri mărețe. Grupul și-a trecut, deja, în CV un eveniment realizat în parteneriat cu Ministerul Culturii, prin Administrația Fondului Cultural Național, începutul demersului de conștientizare și sensibilizare. Cinema Marconi și-a recăpătat, preț de câteva seri, strălucirea de altădată: o serie de proiecții video cu scurtmetraje create special pentru campanie au redat spiritul locului.
„Cei din cartier, în perioada în care am avut evenimentul, cel puțin declarativ lumea ne-a susținut, în demersul pe care-l facem. Cei din cartier erau încântați de ideea de a se redeschide cinematograful, de a avea un loc în care să vină, era un amestec între nostalgia tinereții, din perioada în care veneau aici, și dorința de a avea, totuși, ceva mai curat, într-o zonă destul de vitregită a Bucureștiului, în ultimii ani”, a spus Andrei Panaitescu.
Andrei Panaitescu se bate pentru ca o clădire cu trecut glorios să supraviețuiască. Munca lui nu dă rezultate peste noapte, dar nimic nu pare să-l descurajeze. În programul lui își fac loc proiectele cu care speră să obțină finanțări, ideile pentru viitoare evenimente, nu și părerile de rău.
„Dacă era simplu, probabil c-o făcea altcineva. Sau se făcea până acum. Sau nu se ajungea în situația asta. Regrete nu. Încă nu”, a conchis arhitectul.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
