CA-N FILME. Politica pe marele ecran

Corupt, arogant, dependent de putere, dar charismatic. Așa apare specia de politician feroce în filme. Nu este de mirare că mulți cineaști s-au lăsat atrași de intrigile de culise, de sforile trase și de hotărârile celor care influențează soarta a milioane de oameni. Unele producții de acest gen încearcă să ne tragă pe sfoară. Altele vor să scoată la iveală manipulările și ne îndeamnă să ne gândim de două ori înainte de a ne alege conducătorii.

„Întotdeauna politica a fost o lucrare murdară a spiritului. Foarte murdară. Acolo nu există nici rigoarea, nici claritatea, nici logica din știință, nu există nici valorile estetice din artă. Există capacitatea de a crea aparențe”, spune Cristian Tudor Popescu.

„La ora actuală încearcă filmul politic să aducă o rază de lumină în zonele absconse, întunecate, uneori chiar tenebroase ale politicii”, consideră Copel Moscu, director Festivalul Cinepolitica.

„Filmul se citește mult mai ușor, e accesibil unui public mult mai larg. Actorii politici au sesizat, nu, au înțeles de la bun început greutatea, importanța unui asemenea instrument de comunicare. Și atunci, în momentul în care a apărut filmul, filmul a fost un instrument de propagandă”, subliniază Antonio Momoc, specialist în comunicare politică.

Orice producție cu temă politică militează pentru sau împotriva unei idei. Susținute de o poveste puternică și de personaje memorabile, aceste idei se pot „infilitra" în mintea noastra fără să ne dăm seama. Și... chiar să ne miște puțin.... mâna atunci când punem ștampila pe buletinul de vot.

„Practic, statele, guvernele, politicienii, au căutat să se folosească de film pentru a comunica în masă, pentru a influența să spunem percepția sau să spunem credințele, valorile publicului în legătură cu un personaj, cu un stat, cu o armată, și așa mai departe, cu istoria, trecutul unora sau altora”, spune Antonio Momoc.

„Michael Moore este cel mai important cineast politic al acestui mileniu. (...) aceste filme ale lui Moore sunt un soi de documentare artistice de propagandă și manipulare. Este probabil cel mai mare manipulator politic prin cinema”, subliniază Cristian Tudor Popescu. „Le face cu artă. E propagandă, dar e cu artă. Are un umor extraordinar și umorul este și el o modalitate de manipulare și una dintre cele mai eficiente. Atunci când reușești să faci oamenii să râdă, realizezi un lucru foarte important. Le deschizi niște canale de recepție, față de starea lor normală”, spune el. „Pe canalul ăsta deschis pătrund ideile lui Michael Moore, despre cât de nenorocit a fost George Bush pentru America, despre cât de dăunator este capitalismul, despre sistemul criminal de sănătate american”.

Regizorul Copel Moscu a fondat anul acesta Festivalul Cinepolitica, în cadrul căruia au fost proiectate filme care analizează lumea politică. O nouă ediție se pregătește pentru vara viitoare...„Am ales din cinematografie producțiile care se ocupă mai ales de politicieni, de oameni politici, de felul în care ei acționează, de mecanismele gândirii lor, câteodată evident eronate, câteodată evident antipopulare”, explică el.

„Wag the Dog”

Multe dintre filmele politice au menirea de a le deschide ochii tuturor alegatorilor....pasionati de cinema. De a le dezvălui acestora care sunt mizele reale ale alegerilor și cui i-ar putea acorda foarte multă putere.

În Wag the Dog/ Înscenarea, din 1997, președintele Statelor Unite este implicat într-un scandal sexual. Pentru a-l scoate basma curată, un specialist în situații de criză și un producător de la Hollywood inventează un război în Europa de Est. „Wag the Dog este un film de ficțiune și un mare film artistic de ficțiune. De ce este el important? Pentru că este un soi de Biblie în ce priveste interacțiunile dintre politică, presă, servicii secrete la cel mai înalt nivel în Statele Unite”, explică Cristian Tudor Popescu.

„Ceea ce vedem în filme ca Wag the Dog, e tocmai faptul că minciuni, și nu mici, funcționează și în democrație, când, iată, președinti slabi, nu, în interior, președinti care își manifestă slăbiciunile, fie că sunt corupți din punct de vedere economic, fie din punct de vedere sexual (...), inventează probleme”, subliniază Momoc.

Și scenariștii de comedie aruncă o privire lucidă asupra lumii politice

Criticile la adresa acesteia sunt împachetate în sute de glume, care fac ca problemele serioase să alunece mai ușor pe gâtul privitorilor. „Iată că Sascha Baron Cohen și Dictatorul, unde vorbește, te umflă rasul la adresa obsesiilor teroriștilor musulmani, la adresa obsesiilor politicienilor americani, toți sunt luați în bășcălie acolo, crunt, fără să se supere nimeni. În asta constă talentul remarcabil al lui Sascha Baron Cohen, este un film satiric, care reușeste să ne faca să râdem, reușește să ne facă să ne și gândim la acele subiecte, dar totuți, mult mai puțin”, spune Cristian Tudor Popescu.

În „Election", de Alexander Payne, lumea politică adultă este ironizată prin alegerile de la un liceu american, în care candidează doi adolescenți: o tânără conservatoare și un puști mai... liberal. Aceleași doua tabere, republicanii și democrații, sunt ironizate în comedia recentă „Campania", cu Will Ferrell și Zach Galifianakis, care candidează pentru acelați post în Congresul Statelor Unite.

Primele filme politice

Primele filme politice au apărut la începutul secolului al XX-lea. „Nașterea unei națiuni", din 1915, este considerat primul lungmetraj important al genului. Povestea lui D.W.Griffiths despre Războiul Civil din SUA a stârnit controverse, mai ales din cauza elementelor rasiste.

În 1940, în The Great Dictator/Dictatorul, regizat de Charlie Chaplin, un personaj pe nume Hynkel a vrut să cucereasca lumea. Avea haine, mustață și un comportament ce semanau izbitor cu ale lui Adolf Hitler. „Ce poate fi mai frumos decât ce a făcut acolo Chaplin? Minunat! E greu de depășit așa ceva”, subliniază Cristian Tudor Popescu.

Nimic bun despre politicieni

Cele mai multe filme cu politicieni nu spun nimic bun despre acești... nebuni manipulatori care ne conduc. De ce?

„Pentru că cineaștii nu sunt politicieni. Dacă cineaștii ar fi politicieni, ar prezenta politicienii ca pe personaje firești, umane, obișnuite, mult mai aproape de viața de zi cu zi. Dar cineaștii sunt, la rândul lor, oameni obișnuiți. Sunt cetățeni asupra cărora se răsfrânge activitatea, de cele mai multe ori activitatea incoerentă, incompetentă și coruptă a politicienilor”, explică Antonio Momoc, specialist în comunicare politică.

„Pentru că, în bună măsură, așa sunt politicienii. Pentru că, în bună masură, sunt niște filme realiste. De pildă, hai să ne uităm puțin la lumea politică de la noi acum. Cum ai putea să faci un film în care să existe vreo valoare pozitivă?”, se întreabă Cristian Tudor Popescu. „Dacă un cineast ar încerca să prezinte un om politic benefic pentru o societate acum, ar stârni cel mult indiferență”, subliniază el.

„De multe ori, oamenii politici, și nu-i nimic de ascuns aici, dețin o anumită tară patologică, ce ține de ambiție, ține de sănătate mentală, hai să recunoaștem”, consideră Copel Moscu, director festival Cinepolitica. „Fiecare om politic are și calități și defecte. Și orgoliul nemăsurat poate să aducă distrugerea unei națiuni, o gândire neclară asupra istoriei și asupra evenimentelor și consecințelor lor poate să fie câteodată eronate”, adaugă el.

Mai există totuși și câteva portrete de politicieni idealiști și plini de compasiune, care se gândesc la binele țării lor. Care vor să-și salveze poporul, chiar dacă acesta nu vrea sa fie salvat. Un exemplu este filmul „The American President", în care președintele interpretat de Michael Douglas pare să nu aiba niciun defect. Poate doar faptul că îi pasă prea mult de America! Dar există și alte exemple de portrete pozitive, precum „Coriolanus", o adaptare după Shakespeare regizată de Ralph Fiennes.

„Câteodată ceea ce gândește poporul, deci votul popular, poate greși, se poate întâmpla și acest lucru. Explică foarte bine Shakespeare, iar Ralph Fiennes aduce acest lucru în actualitate, chiar filmul este foarte modern și războaiele nu sunt în Antichitate, războaiele se poartă la ora actuală, deci este foarte actualizat cinematografic și vedem o altă fațetă, crudă, a existenței noastre, în care și noi, masele largi, cu votul nostru câteodată mai greșim. Există și această posibilitate”, spune Copel Moscu.

Gustul pentru filmele politice a scăzut

După aproape un secol în care filmele politice zguduiau națiuni, gustul publicului pentru acest gen de producții a scăzut considerabil.

„Cinematograful a ieșit ca orizont de receptare aproape din zona propagandei manipulării politice. Omul nu se mai duce astăzi la cinema pentru a mai vedea un film politic, așteptând să-i dea un film politic care sa-i ofere o perspectivă cutremuratoare asupra vieții politice din țara lui, asupra viitorului, asupra trecutului politic, așa cum se întâmpla în anii 60”, explică Cristian Tudor Popescu.

Chiar dacă pare că vremea i-a trecut, filmul politic încă mai are multe de spus. Pentru a pune ordine în haosul și circul politic, pentru a taxa abuzurile de putere și pentru a ne ajuta să ne răspundem singuri la întrebarea cetățeanului turmentat: Eu cu cine votez?