De la simbol al păcatului la expresia libertății. Ce înseamnă azi dansul
Ceea ce astăzi numim un performance coregrafic, în Evul Mediu ar fi putut fi judecat drept blasfemie la adresa Bisericii. Despre evoluţia dansului, de la simbol al păcatului la expresie a libertăţii depline au povestit la „Digicult” trei experţi în domeniu, care au fost prezenţi pe scena Explore Festival 2017: Rob Hayden, Luke Jessop şi David Wahl.
Ultima Vez Dance Company este una dintre cele mai apreciate companii de dans din întreaga lume. Să obţii un post de dansator sau coregraf în cadrul prestigioasei instituţii este o ruletă rusească! Ai nevoie nu doar de talent, ci şi de foarte mult noroc. Selecţia este făcută de celebrul regizor de film şi coregraf belgian Wim Vandekeybus.
Americanul Rob Hayden, prezent de curând la Bucureşti pe scena Explore Festival, este membru al companiei de dans de 15 ani. Şi-a început cariera ca gimnast. Apoi, într-o zi, viaţa i s-a schimbat la 180 de grade.
„Am luat primul avion, m-am dus la audiţie şi, printr-un noroc incredibil, am obţinut un post de dansator. Am fost ales din aproximativ 1.000 de candidaţi. Şi, din anul 2002, lucrez cu cei de la Ultima Vez. Restul este istorie”, spune Rob Hayden.
Sunt mulţi dansatori excepţionali, spune Rob. Dar nu toţi au şansa să lucreze într-o companie precum Ultima Vez. Ideea este să nu laşi garda jos nicio secundă, să crezi în tine şi să-ţi urmezi visul.
„Mereu m-au inspirat oamenii care au ales să facă exact ce le place, indiferent de ce crede lumea. Oameni care au ales să facă lucruri în care credeau profund, fie că vorbim despre artişti, oameni de ştiinţă, scriitori sau muzicieni. Genul de persoane care nu dau doi bani pe ce spun ceilalți şi îşi fac treaba. Ei m-au inspirat să mă avânt în lumea artistică”, mărturistește coregraful.
„In Spite of Wishing and Wanting" ("În ciuda dorinţelor şi a voinţei") este un performance creat în anul 1999 de coregraful flamand Wim Vandekeybus şi jucat în peste 50 de capitale din întreaga lume. În varianta sa readaptată, piesa a fost interpretată şi în România. Printre protagonişti, Rob Hayden şi colegul său, britanicul Luke Jessop.
„Esenţialul se rezumă într-o idee: faptul că noi, performerii, vorbim prin intermediul mâinilor, al gesturilor”, spune Luke. „Eu fac un gest, îl duc la bun sfârşit, apoi îl pasez mai departe. Ceea ce facem noi este să transmitem propriul nostru gest celuilalt. Şi lucrul acesta se întâmplă cu ajutorul a doi performeri, apoi se extinde la cinci, şase, zece oameni. Folosim tehnici de coregrafie ieşite din tipar, pentru a obţine o reţea de gesturi plecând de la o idee minusculă. Şi totul pentru o singură scenă din spectacol”, explică Luke Jessop.
„Procesul de creaţie a fost foarte complex, uneori dramatic, alteori haotic şi conflictual. Dar, de fapt, de aici vine toată energia spectacolului. Şi lucrul ăsta mi-a plăcut întotdeauna, felul în care reuşim să creăm un dialog dinamic”, subliniază Rob Hayden.
„Cel mai greu este să nu te relaxezi mai mult decât este cazul, doar pentru că ştii că spectacolul este foarte bun şi oamenilor le place mult. Toţi îţi spun ce grozav este spectacolul, de aceea trebuie să fii atent, să nu ţi-o iei în cap, să te asiguri că menţii ştacheta sus”, spune Luke Jessop, performer la Ultima Vez Dance Company.
Performance-ul artiştilor de la Ultima Vez Dance Company vorbeşte despre nevoia oamenilor de a fi conectaţi permanent, dar şi despre îndrăzneală şi puterea de a-ţi depăşi limitele.
„Cred că spectacolul este despre a fi sincer cu tine însuţi. Sau despre îndrăzneala de a visa. Este despre a visa lucruri de neatins, exotice. Dar, pentru asta, trebuie să fii practic, inteligent, raţional. De ce nu ai avea curajul să visezi lucruri măreţe?”, se întreabă retoric Luke Jessop.
Forţa spectacolului vine din felul în care belgianul Vandekeybus a reuşit să îmbine dansul, teatrul şi filmul.
Coloana sonoră este şi ea semnată de un personaj celebru din lumea artistică: David Byrne, solistul trupei Talking Heads.
Producţiile lui Vandekeybus sunt emblematice pentru lumea dansului. Motivele exploatate de faimosul coregraf au stârnit deopotrivă admiraţie şi controverse. Piesele sale aduc în prim plan o lume dură, sălbatică, temătoare de prea multe vise.
În alte vremuri, astfel de simboluri, exprimate cu ajutorul coregrafiei, ar fi pus pe jar întreaga societate, în special Biserica, spune dramaturgul David Wahl. Autor al unei istorii spirituale a dansului, Wahl ne-a vorbit despre un fenomen mai puţin cunoscut, dar care a marcat, secole la rând, istoria europeană: dansul văzut ca păcat sau ca unealtă a diavolului.
DAVID WAHL, dramaturg: „Îmi place să abordez subiecte incomode, dificile, să dezleg mistere, să conduc anchete. Aşa că am decis să mă ocup de o istorie spirituală a dansului, care să explice relaţia dintre Europa Occidentală şi viaţa spirituală. Teama de dans a fost caracteristică societăţii franceze de secol XIX. Mulţi se temeau de dans: preoţii, medicii, politicienii. Dar de ce le era, de fapt, frică de dans? Ce îi reproşau? Ei bine, uneori, dansul a fost asociat cu un fel de posesie diabolică. Şi asta pentru că vrăjitoarele dansau. Dar şi pentru că un personaj precum Salomeea era dansatoare. Şi atunci dansul a fost automat asociat cu păcatul. Dar, în mod paradoxal, şi îngerii dansează, şi misticii dansează, deci sunt multe faţete de explorat”.
În Europa Evului Mediu, dansul era considerat o artă a maleficului, un instrument al demonilor. Un corp care dansează era perceput ca un simbol al viciului, al bolilor şi al vrăjitoriei şi, în cele din urmă, era calificat drept...delict.
DAVID WAHL, dramaturg: „În Europa, de exemplu, dansul macabru a fost extrem de cunoscut, aproape legendar. Morţii dansau. Mergeau spre moarte în paşi de dans. Vorbim, aşadar, despre un dans macabru cu putere metafizică şi mistică. Dante, în Paradisul din Divina Comedie, ne descrie sufletele fericite care dansează. Deci dansul este legat şi de spiritual, de dimensiunea paradisiacă, eternă, divină. Dansul înseamnă şi o stare de beatitudine”.
În istoria Bătrânului Continent, teama de dans a avut, însă, şi explicaţii raţionale, susţine dramaturgul francez. Un eveniment devenit celebru avea să declanşeze, în Europa de secol XIV, o ură teribilă faţă de reprezentaţiile teatrale.
DAVID WAHL, dramaturg: „Balul Ardenţilor a avut loc în Franţa, la Paris, într-o perioadă foarte dificilă din istoria Franţei şi a Europei, la începutul Războiului de 100 de ani, în timpul Ciumei Negre. Regele Carol al VI-lea a dat un bal. Toţi cavalerii şi miniştrii regelui au fost prezenţi. Şi, ca amuzament, cineva a avut ideea nefericită să îi sperie pe invitaţii de la bal. A propus ca oamenii de la curtea regelui să fie îmbrăcaţi în pene, fulgi şi blănuri, pentru a semăna cu nişte diavoli. A început muzica, mascaţii au intrat în sală, i-au speriat pe invitaţi, unul dintre seniori a apropiat de ei o torţă aprinsă, iar aceştia au luat brusc foc. Vă daţi seama că vorbim despre miniştrii regelui. Aşa că regele a înnebunit complet și le-a cedat puterea unchilor săi. Aceştia şi-au declarat război unii altora, iar situaţia a condus Franţa spre un război civil care, apoi, a devenit Războiul de 100 de ani. Este primul fapt divers care, în epocă, a devenit celebru, toată Europa vorbea despre incident”.
Cinci secole mai târziu, în anul 1992, la Royal Opera House din Londra, spectacolul de balet cu tematică religioasă, „Copacul lui Iuda” a devenit una dintre cele mai controversate puneri în scenă ale faimosului dansator şi coregraf Kenneth MacMillan. Piesa a fost repusă în scenă în luna octombrie 2017, la 25 de ani de la moartea coregrafului britanic, şi este, în continuare, unul dintre cele mai criticate spectacole de balet din istoria Royal Opera House.
REPORTER: ALIDA MOCANU
IMAGINE: DRAGOŞ STOICA, ANDREI CAPTARENCO
Urmăriți în fiecare sâmbătă, de la 14:30, la Digi24, emisiunea „Digicult”. Arhiva emisiunii, aici.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
