Cronica de film Am fost la ultimul „Indiana Jones”, dublat în limba română, ca să n-o faci tu. Sau, dacă o faci, mergi măcar la varianta subtitrată
Indiana Jones a îmbătrânit urât. Atât de urât încât a ajuns să vorbească într-o ireală limbă română, cu accent de Disney. „Indiana Jones și cadranul destinului”, cel mai recent film al acestei atît de populare (cândva) serii, este și primul care nu e regizat ori gândit de cuplul Steven Spielberg/George Lucas. Iar rezultatul se vede: filmul arată fix ca un desen animat. Dacă ești totuși fan „hardcore” al francizei și simți nevoia să bifezi, măcar din obligație morală, și acest al cincilea (și, sperăm noi, ultimul) film al seriei, caută varianta în engleză și subtitrată în română. Iar dacă te încumeți să vezi, totuși, varianta dublată în română, pregătește-te să urmărești ceva similar cu un scheci de Silviu Gherman, de 2 ore și jumătate. Sunt șanse mari să râzi în hohote la fiecare replică. Dar și să nu mai înțelegi nimic din acțiune: Harrison Ford, Mads Mikkelsen sau Antonio Banderas vorbind în română sunt atât de comici, încât e imposibil să mai urmezi firul narativ. Nu că ar mai conta detaliul ăsta.
La început, nu te prinzi. Filmul te aruncă din start în plină acțiune: vedem naziști alergând de colo-colo în timpul unui bombardament nocturn, exploziile luminează cerul, iar militarii răcnesc ordine într-o germană prompt subtitrată în limba română.
Peste câteva secunde îl vedem pe Indiana Jones (un Harrison Ford întinerit cu ajutorul noilor tehnologii digitale întâlnite și la „Irishman”) așa cum îi șade lui mai bine: în binecunoscuta uniformă feldgrau a Wehrmachtului, înconjurat de naziști și aparent fără nicio șansă de scăpare.
După care, urmează șocul:
„Hei, spionule, ești singur?”, îl întreabă nazistul cel rău pe Indy, într-o română ușor chinuită dar, altminteri, perfect descifrabilă.
„Îmi place să fiu singur”, răspunde Indiana, tot în română.
După șocul și groaza de la început, am sperat totuși că interogatoriul în română e un fel de truc al anchetatorilor, care-l confundă pe Indiana cu un arheolog român, un soi de Nemesis similar francezului Belloq, din primul film al seriei - „Căutătorii arcei pierdute”.
Sau poate că regizorul ne prezintă de fapt o realitate paralelă dintr-un univers sucit, în care româna e limbajul universal al spionilor, ca urmare a unei anomalii petrecute într-o călătorie în timp (spoiler: „cadranul destinului” din titlul filmului e un artefact care permite acest lucru).
Abia după câteva minute mi-a picat fisa. Dialogurile în română nu erau vreun artificiu exotic al producătorilor ci țineau fix de bucătăria corporatistă a Disney, pornită de ani buni într-o cruciadă a dublării cu orice preț a filmelor din categoria AP-12 (cu acordul părinților pentru copii sub 12 ani, cum e în cazul „Indiana Jones”).
Din fericire, filmul e disponibil în cinematografe și în varianta subtitrată în română. Spectatorii trebuie să fie însă atenți și să facă în acest caz o minimă muncă de detectiv: verificați dacă în dreptul titlului filmului apare codul „RD” (pentru varianta dublată în română) sau „RT” (varianta subtitrată).
Cum a fost „întinerit” Harrison Ford/Indiana Jones cu 40 de ani
În rest, filmul arată „frumos” și cam atât. Luminile pică bine, cadrele sunt meseriașe, culoarea filmului e profesionist făcută (Spielberg și Lucas apar totuși pe generic din postura de producători executivi, măcar atât), dar livrează puțin.
Și asta pentru că Harrison Ford a îmbătrânit: are 81 de ani (79 spre 80 când a fost produs filmul). Chiar dacă, grație noii tehnologii de întinerire cu ajutorul Inteligenței Artificiale (IA), folosite în film, Harrison Ford „arată” oricum mai bine decât „morții galvanizați umblători” din Irishman.
Practic, noua tehnologie de întinerire digitală „suprapune” fața lui Ford de acum 40-45 de ani, peste cea de acum. Schepsisul stă în găsirea unor unghiuri de filmare și a unui ecleraj similare cu cele folosite la filmarea propriu-zisă „din prezent”. Noroc cu arhiva LucasFilm: producătorii au avut de unde să aleagă scene și prim-planuri cu hâtrul Indiana Jones de pe vremea când lua pumni în gură de la naziștii din „Căutătorii arcei” sau „Ultima cruciadă”.
Altminteri, ideea filmului e bună. În primul film al seriei - „Căutătorii arcei pierdute” (considerat în continuare și cel mai bun) - Indy e angajat într-o cursă mortală, la propriu, cu naziștii pentru găsirea Sfântului Chivot al Legământului. Al doilea film - „Templul blestemat” - e o întoarcere în timp și, deopotrivă, un eșec, comparativ cu „Arca”. Al treilea film - „Ultima Cruciadă” revine pe făgașul „safe” și spectaculos al confruntării cu naziștii,, în vreme ce al patrulea, unde vedem un Indy vizibil îmbătrânit, încearcă să-i înlocuiască pe naziști, fără succes, cu sovieticii comuniști.
Naziști care și-o iau pe coajă: rețetea de succes a seriei de filme „Indiana Jones”
Acum, Indy se bate iar cu naziștii: cumva, ăsta e destinul lui și asta e postura din care nouă, fanilor genului, ne place să-l vedem. O fi din cauza ciudatei combinații dintre motocicletele germane, pistoalele-mitralieră inconfundabile ale celui De-al Treilea Reich, sau faptul că ne place pur și simplu să vedem santinele germane cu inteligența unei muște, ori ofițeri SS în haine de piele luând pumni în gură: ce-i drept, la acest capitol, bătrânului Harrison Ford/Indiana Jones încă îi mai iese croșeul de dreapta.
Și, totuși, Indiana a îmbătrânit. Nu mai e deloc credibil. E greu să vezi un bătrân de 60+ ani alergând sprinten în timp ce e fugărit de CIA, ori călare pe un cal alb, la galop prin tunelul de metrou, luându-se la întrecere cu garniturile de tren.
În rest, filmul e un carusel frumos colorat. Îi lipsește, însă, „mâna” invizibilă a lui Spielberg care reușea, de fiecare dată, să ne delecteze, cu un gag nemuritor cu Indiana (vezi „duelul” cu fiorosul spadasin arab din primul film, care are o „continuare” în partea a doua, scena controlorului de bilete din zeppelin, din partea a treia, sau chiar scena frigiderului din orășelul folosit pentru detonarea unei nucleare din al patrulea film).
Acum, te uiți și vezi batalioane de nemți care mor ca muștele și nu te mai surprinde nimic. Da, noi, cei nostalgici, ne vom încolona ordonați și vom merge să vedem acest film, pentru a căuta, ca niște arheologi ai timpului, referințe, subtilități ori tipare numai de noi știute.
Da, grimasa lui Indy e încă acolo, dar pe obrazul lui se văd deja prea multe riduri. Călătoria în trecut e doar un artificiu, un „Back to the future” care ne transportă înainte și înapoi pe axa timpului, prin aparenta tinerețe fără bătrânețe a unui personaj care, totuși, a obosit atât de mult.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
